Iganat - Finante internationale GFA · 4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului...

1

Lect. univ. dr. Andrea-Brandușa IGNAT

FINANȚE INTERNAȚIONALE

Tîrgu-Mureș

2

CUPRINS

CAPITOLUL 1 CONCEPTUL ŞI SFERA FINANŢELOR INTERNAŢIONALE 1.1. Conţinutul şi sfera finanţelor internaţionale 1.2 Mutaţii şi tendinţe în finanţele internaţionale 1.3 Globalizarea financiară și efectele acesteia 1.4 Rolul sistemelor financiare internaționale în dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei

CAPITOLUL 2 INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE 2.1 Conceptul şi sfera de cuprindere a investițiilor străine directe 2.2 Componentele investițiilor străine directe 2.3 Tipurile investițiilor străine directe 2.4 Investiții străine directe în România 2.2 Investiţii financiare indirecte

CAPITOLUL 3 EURO – MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ 3.1 Calendarul introducerii monedei EURO 3.2 Funcţiile şi formele monedei Euro 3.3 Criteriile prevăzute în Tratatul de la Maastricht în vederea trecerii la euro 3.4 Convergența nominală și reală 3.5 Efectele introducerii monedei Euro

CAPITOLUL 4 OPERAŢIUNI SPECIALE DE FINANȚARE ŞI CREDITARE INTERNAȚIONALĂ

4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului internaţional 4.2 Factoring-ul internaţional de export 4.3 Leasing-ul internațional

CAPITOLUL 5 FORMAREA ŞI UTILIZAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE 5.1 Lichiditatea internaţională

5.1.1 Structura lichidităţii internaționale 5.1.2 Rolul lichidităţii internaționale 5.1.3 Componența lichidităţii internaționale 5.1.4 Lichiditatea şi solvabilitatea internațională

5.2 Rezervele internaţionale 5.2.1. Concepte privind rezervele valutare 5.2.2. Componenţa rezervelor valutare 5.2.3. Sursele rezervelor valutare 5.2.4. Destinațiile rezervelor valutare

CAPITOLUL 6 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ 6.1 Conceptul de balanţă de plăţi externă 6.2 Rolul balanţei de plăţi externe 6.3 Structura balanţei de plăţi externe

CAP. 7 RISCURILE FINANŢĂRII INTERNAŢIONALE 7.1 Riscul de ţară 7.2 Riscul valutar 7.3 Înşelătorii financiare-mici moduri prin care poți fi păcălit de "experții" piețelor financiare

BIBLIOGRAFIE

3

CAPITOLUL 1

CONCEPTUL ŞI SFERA FINANŢELOR INTERNAŢIONALE

1.1. Conţinutul şi sfera finanţelor internaţionale

Pe plan internațional, lucrurile se complică:

� distanțele sunt mai lungi;

� mai puține cunoștințe despre parteneri;

� mai mult timp;

� medii diferite;

� naștere sau accentuarea diferitelor tipuri de riscuri

Raporturile economice de schimb şi de transfer de creanţă care se exprimă şi se realizează

prin intermediul valutelor, monedelor internaţionale şi instrumentelor de credit şi de plată, pentru

a asigura dezvoltarea economică a ţărilor, desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale

sunt tratate in mod frecvent cu denumirea de finanţe internaţionale.

Finanţele internaţionale reflectă procesele economice şi relaţiile sociale ce se formează la

nivel internaţional pentru susţinerea schimburilor comerciale, a dezvoltării economice a ţărilor,

precum şi pentru asigurarea cooperării economice şi sociale.

1.2 Mutaţii şi tendinţe în finanţele internaţionale

Până la începutul anului 1970, în sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale se

încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor în valută necesare

schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar în

relaţiile economice internaţionale.

Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi

diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei relaţiilor

valutar-financiare internaţionale.

Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar-financiare

internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de trecerea la cursurile

flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de liberalizarea mişcărilor de

capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea capitalurilor provenite din

producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în calitate de mecanism central al sistemului

valutar, de creşterea schimburilor internaţionale şi de programele de dezvoltare economică

aplicate în diverse ţări.

4

În ceea ce priveşte evoluţia sistemului financiar global din ultimele decenii, se poate

constata o modificare majoră. Dacă până în anii '90 accesul la sistemul internaţional al finanţelor

al ţărilor în curs de dezvoltare şi al economiilor emergente se limită la asistenţă, investiţii externe

directe şi, uneori, la împrumuturi bancare, din acest moment, pieţele financiare interne ale

acestor ţări s-au deschis în faţa investitorilor internaţionali, ţările respective beneficiind astfel de

afluxuri financiare considerabile. Cea mai mare proporţie a acestor fluxuri financiare s-a

îndreptat spre economiile în tranziţie din fostele ţări comuniste, în timp ce ţările cele mai sărace

din lume au ramas la periferia sistemului, fiind dependente de fluxurile oficiale de asistenţa

internaţională.

1.3. Globalizarea financiară și efectele acesteia

Din punct de vedere economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor

naţionale, adâncirea relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare

internaţionale.

Termenul de globalizare semnifică, la modul generic, procesul de extindere a activităţilor

sociale, economice şi politice peste graniţele naţionale sau regionale, astfel încât evenimentele

apărute sau deciziile luate într-o anumită zona a lumii ajung să capete semnificaţii şi să

influenţeze viaţa şi activitatea celor aflaţi în altă zonă a arealului mondial.

Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin creşterea

fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura mecanismelor de pe

pieţele financiare.

Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale, precum şi modificările din unele

compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele financiare. Înlăturarea

delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de investiţii, precum şi

dintre jobberi şi brokeri a determinat universalizarea operaţiunilor bancare şi financiare.

Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar a influenţat pieţele financiare

internaţionale. Instrumentele financiare au devenit alături de instrumentele de politică monetară

mecanisme de influenţare a operaţiilor pe pieţele financiare internaţionale.

Globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor financiare internaţionale, reducerea costului

tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare, diversificarea riscurilor din relaţiile economice

internaţionale.

5

Fluxurile financiare, componentă a fluxurilor economice internaţionale

Prin intermediul pieţelor globale se măresc şansele de acces la resurse financiare de pe

pieţe mai puternice, la tehnologie, la importuri şi exporturi. Participarea pe pieţele globale

necesită politici raţionale de valorificare şi sprijinire a ţărilor sărace de către comunitatea

internaţională.

Globalizarea a imprimat pieţelor pe lângă capacitatea de a atrage şi dirija fonduri

importante şi pe aceea de a oferi instrumente de prevenire şi atenuare a riscurilor din relaţiile

economice internaţionale.

În acelaşi timp globalizarea a determinat mutaţii în structura riscurilor din relaţiile

economice internaţionale.

Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor valutar

financiare internaţionale, printre care:

- ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;

- liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor datorită

instrumentelor de plasament şi de finanţare;

- se diversifică activele financiare;

- modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;

- finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;

- tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe pieţele

financiare.

6

Sistemul Financiar Internaţional

- Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi

tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să

coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor

financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau

necomerciale internaţionale.

- Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii,

instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor

de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au

nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).

Sistemul Financiar Internaţional – funcţii de bază

- Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin

decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).

- Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi

costuri scăzute);

- Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare

sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);

- Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;

- Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;

- În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.

Sistemul Financiar Internaţional – premisele dezvoltării

Dezvoltarea SFI a fost potenţată de:

- Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale;

- Globalizarea pieţelor

- Avansul tehnologic

- Expansiunea monetară

- Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni specifice);

- Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp);

- Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor

1.4 Rolul sistemelor financiare internaționale în dezvoltarea economică şi

reducerea sărăciei

Criza financiară mondială a adus în prim plan rolul sistemelor financiare în dezvoltarea

economică şi reducerea sărăciei, arată un raport al Băncii Mondiale referitor la Dezvoltarea

Globală Financiară – Regândirea rolului băncilor de stat în domeniul financiar.

7

Criza globală financiară a amplificat ideea că implicarea activă a statului în sectorul

financiar ar ajuta la stabilitatea economică, ar duce la creştere economică şi ar crea locuri de

muncă. Există dovezi că unele intervenţii s-ar putea să fi avut un impact, cel puţin pe termen

scurt, dar există, de asemenea, dovezi că pe termen lung aceste intervenţii ar putea avea efecte

negative. Evidenţele arată că în cazul în care criza slăbeşte, ar putea fi nevoie de ajustarea rolului

statului de la intervenţie directă la o implicare mai puţin directă.

Acest lucru nu înseamnă că statul ar trebui să se retragă complet din supravegherea

finanţelor. Dimpotrivă, are un rol important, în special în a oferi supervizare, a asigura o

competiţie sănătoasă şi a întări infrastructura financiară.

În timpul crizei, multe economii în dezvoltare au apelat la băncile de stat pentru a depăşi

criza creditelor. În ţări precum Chile şi Tunisia, guvernele au oferit capital băncilor de stat,

pentru a acoperi împrumuturile existente sau pentru a asigura împrumuturi noi exportatorilor sau

întreprinderilor mici şi mijlocii.

“Aproximativ 16% din împrumuturile Grupului Băncii din timpul crizei financiare au mers

către sectorul financiar – dublând cele 8% în împrumuturi de dinaintea începerii crizei”, afirma

Janamitra Devan, vice-preşedinte al Băncii Mondiale, Dezvoltarea Sectorului Financiar si Privat.

Principala provocare a politicilor din sectorul financiar este să coreleze corect motivaţiile

private cu interesul public, fără a taxa sau a cere plata parţială pentru asumarea unor riscuri.

Politicile publice trebuie să găsească balanţa corectă-să promoveze dezvoltarea, într-un mod

sustenabil. Această abordare conduce spre anumite provocări şi situaţii de compromis.

În reglementare şi supervizare, una dintre lecţiile crizei este importanţa primirii drepturilor

de bază primele. Asta înseamnă cadrul instituţional legal, solid şi transparent, pentru a promova

stabilitate financiară, acţiuni de supraveghere ferme şi la timp, corecte şi care pot fi anticipate,

completate cu o disciplină de piaţă. În multe economii în dezvoltare, combinaţia ingredientelor

de bazăDe asemenea, statul trebuie să încurajeze contestabilitatea, prin intrarea pe piaţă a unor

instituţii bine capitalizate şi ieşirea la timp a celor insolvente. Criza a dat naştere unor critici

privind o competiţie prea mare în sectorul financiar, care a condus la instabilitate. Totuşi, factori

precum un mediu de reglementare slăbit şi asumarea unor riscuri distorsionate promovează

instabilitatea, nu competiţia. dacă există reglementări în domeniu şi o bună supraveghere,

competiţiile între bănci pot fi mai eficiente şi pot creşte accesul la serviciile financiare, fără să

submineze stabilitatea sistemului. Creditarea de către băncile cu capital de stat poate juca un rol

pozitiv în stabilizarea tuturor creditelor, dar poate duce şi la alocarea incorectă a resurselor şi

deteriorarea calităţii intermedierilor. Unele bănci deţinute de stat au jucat, din păcate, un rol

contra-ciclic în timpul crizei financiare.

8

CAPITOLUL 2

INVESTIŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE

2.1 Conceptul şi sfera de cuprindere a investițiilor străine directe

Investiția financiară străină directă reprezintă o relație investițională de durată între o

entitate rezidentă și o entitate nerezidentă.

De regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative

în întreprinderea în care a investit. Investitiţile străine directe (ISD) aduc o contribuţie esenţială

la creşterea economică. Acestea creează locuri de muncă, optimizează alocarea resurselor, permit

transferul de tehnologie şi stimulează comerţul.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă

pentru întreprinzători, inclusiv pentru investitorii străini.

Crearea unui cadru favorabil mediului economic prin promovarea unor condiţii prielnice

pentru atragerea investitorilor străini, cum ar fi: un tratament corect, echitabil şi

nediscriminatoriu; protecţie faţă de exproprierile ilegale; recursul direct la arbitrajul internaţional,

precum şi transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal.

Întrucât, în ultimele decenii, între ţările lumii s-a încins o concurenţă acerbă în privinţa

creării celor mai favorabile condiţii pentru atragerea ISD, experienţa mondială arată că

ameliorarea climatului investiţional reprezintă condiţia principală de atragere a investitorilor

străini.

ISD reprezintă un element important al dezvoltării economiei oricărei ţări şi a funcţionării

acesteia pe principiile economiei de piaţă. Ele au o importanţă mare pentru consolidarea

economiei ţărilor în tranziţie şi integrarea acestei categorii de ţări în economia mondială.

Cu ajutorul ISD, are loc procesul de modernizare a economiilor naţionale, în special a celor

în tranziţie, prin implementarea tehnologiilor avansate, know-how-urilor, utilajului cel mai

performant, noilor standarde de calitate, prin trecerea la un tip superior de creştere economică.

Eficienţa ISD depinde de calitatea acestora, precum şi de ramurile în care sunt atrase. ISD

se află la temelia creşterii economice a unor ţări, precum China, Hong-Kong, Coreea de Sud,

Singapore, Malaezia.

Tranziţia ţărilor foste socialiste din centrul si estul Europei către economii de piaţă mai

mult sau mai puţin funcţionale s-a produs pe fondul expansiunii în regiune a investiţiilor străine

directe. Experienţa unor ţări aflate în tranziţie (Polonia, Republica Cehă, Ungaria) demonstrează

că ISD au contribuit la modernizarea radicală a economiilor acestora prin folosirea noilor

tehnologii, prin folosirea celor mai moderne metode de gestionare a afacerilor, pentru reducerea

9

handicapului enorm de competitivitate care separa economiile noilor state membre ale Uniunii

Europene, de cele ale ţărilor dezvoltate.

Măsurile de stimulare a investiţiilor către sectoarele inovative împreună cu măsurile de

relaxare fiscală vor constitui argumente forte în perioada următoare, atât în ceea ce priveşte

capacitatea României de a atrage investiţii străine directe, dar şi în puterea de convingere a

investitorilor străini de a dezvolta o afacere profitabilă în România, decât în ţara sa de rezidenţă.

2.2. Componentele investițiilor străine directe

Sunt considerate investiții străine directe:

- Capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel puțin

10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor

sau grupul din care face parte acesta și întreprinderea în care a investit, precum și profitul

reinvestit de către acesta.

- De asemenea, sunt considerate investiții străine directe capitalurile din companiile

rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență semnificativă pe cale indirectă,

și anume: capitalurile proprii ale asociatelor și filialelor rezidente ale întreprinderii rezidente în

care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social subscris.

Investitorul străin direct reprezintă persoana juridică, persoana fizică sau grup de persoane

ce acționează concertat, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris (respectiv din

capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10% din voturi într-o

întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.

Capitaluri proprii: capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar, cât și prin

contribuții în natură, deținut de nerezideni în companii rezidente, precum și cota aferentă din

rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat

la dispoziția acestora;

Creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiție străinădirectă de la

investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta,

mai puțin creditele acordate de către întreprinderea investiție străină directă investitorului străin

direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de firme.

Creditul net cuprinde atât creditele pe termen mediu și lung, cât și pe cele pe termen scurt

acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct, cât și prin

intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.

2.3 Tipurile investițiilor străine directe

În economie există mai multe tipuri de investiții. Unele dintre acestea presupun tranzacții

financiare între agenții economici, altele presupun implicarea în tranzacții și a unor bunuri

10

materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale mijloacele de transport etc. În primul caz,

investitorul intră în posesia unor active specifice: acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit sau

bouri de tezaur. În al doilea caz activele rezultate au cu totul altă natură: fabrici, companii de

transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre investiții financiare, iar în al

doilea caz de investițtii reale. De cele mai multe ori nu se poate face o delimitare precisă,

deoarece cele două tipuri coexistă. Trebuie reținut că în perioadele precapitaliste majoritatea

investițiilor reale nu implicau nici un fel de tranzacții financiare. În societatea modernă, aproape

orice investiție reală are și o importantă latură financiară.

Investițiile străine directe pot fi diferențiate după contribuția fluxului de participații străine

la capital în întreprinderile investiție străină directă astfel:

• Greenfield: înființarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini

(investiții pornite de la zero);

• Fuziuni și achiziții: preluarea integral sau parțial de întreprinderi de către investitori

străini de la rezidenți;

• Dezvoltare de firme: majorarea deținerilor de capital ale investitorilor străini în

întreprinderi investiție străină directă.

Tipurile investițiilor străine directe în România După cum se poate observa, în România, cea mai mare pondere o dețin investițiile pentru

dezvoltarea de firme.

2.4 Investiții străine directe în România

Facilități pentru investiții

Conform legislației naționale în vigoare, investitorii care aleg România ca destinație de

implementare și dezvoltare a proiectelor proprii de investiții se bucură de aceleași drepturi și sunt

ținuți de aceleași obligații, fie ei cetățeni români sau străni, rezidenți sau nerezidenți.

11

Urmare a aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), România beneficiază de

asistență financiară din partea Uniunii acordată sub forma fondurilor structurale și de coeziune

alocate pe durata a 5 ani consecutivi, respectiv perioada 2007-2013.

Motive de a investi în România

Considerând România o posibilă locație pentru dezvoltarea afacerilor lor, investitorii străini

analizează avantajele oferite de țara noastra pentru atragerea investițiilor străine directe:

• Avantaje oferite de piața și de poziția geografică

• Avantaje datorate resurselor

• Advantaje politice

• Avantaje rezultate din relațiile internaționale

• Avantaje Economice

• Avantaje sociale

• Avantaje legislative

• Alte avantaje

Avantaje oferite de piața și de poziția geografică

• Una dintre cele mai mari piețe din Europa Centrală și de Est (locul 7 în UE, cu peste 21

milioane de locuitori)

• Poartă de access la piața unică europeană (aproximativ 500 milioane consumatori)

• Locație atractivă – situată la intersecția dintre Uniunea Europeană, Balcani și CIS

(Commonwealth of Independent States), România este traversată de trei importante coridoare

pan-europene: coridorul nr. 4, care leagă Vestul de Estul Europei; coridorul nr. 9, care face

legătura între Nordul și Sudul continentului și coridorul nr. 7, care facilitează navigația în

interiorul Europei.

Avantaje datorate resurselor

• Forță de muncă înalt calificată, la prețuri competitive (cunoștinte solide în domeniul

limbilor străine, tehnologiei, IT, inginerie, etc)

• Resurse naturale bogate, incluzând ape de suprafață și subterane, terenuri agricole fertile,

petrol și gaze naturale

• Potențial turistic semnificativ

Advantaje politice

• Factor de stabilitate în regiune – stat membru NATO

• Garanție a stabilității în Sud-Estul Europei

• Stat membru UE

Avantaje rezultate din relațiile internaționale

12

• Acordurile bilaterale încheiate de România cu alte state privind promovarea și protejarea

reciprocă a investițiilor

• Relații diplomatice bilaterale cu 177 de state din cele 191 state membre ale ONU, la care

se adaugă Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta și Autoritatea Națională Palestiniană

• Membru al Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale: OSCE, Consiliul

Europei, Organizația Internațională a Francofoniei

• Tratate de comerț liber cu țările UE, EFTA,CEFTA

• Membru al Organizației Mondiale a Comerțului (WTO) din Ianuarie 1995

Avantaje Economice

• Scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea dezvoltării de proiecte investiționale

• Interes major din partea investitorilor străini – destinație principală a fluxului ISD în

regiune

• Politica fiscală competitivă (taxa corporativă de 16%)

Avantaje sociale

• Acorduri între Guvern și sindicatele reprezentative

• Inexistența unor mișcări sindicale majore

• Piața muncii și relațiile de muncă legiferate prin Codul Muncii

Alte avantaje

• Infrastructura supusă unui proces continuu de modernizare (angajament la nivel

guvernamental în vederea alinierii infrastructurii rutiere la nivelul standardelor UE)

• Retele de telefonie mobilă in sisteme GSM bine dezvoltate

• Infrastructura industrială puternic dezvoltată, inclusiv industria petrolieră și petrochimică

• Prezența băncilor internaționale pe piața autohtonă

• Facilități extinse de navigație maritimă și fluvială

Recunoașterea internațională

• Fitch a majorat calificativul de țară pentru România. Agenția de evaluare financiară Fitch

Ratings a majorat calificativul de țară pentru România cu o treaptă, până la BBB+, clasă

recomandată pentru investiții, oferind și perspectivă stabilă. Calificativul pentru credite pe

termen lung în lei a fost revizuit în urcare de la „BBB -“ la „BBB“. Astfel România se regăsește

în categoria statelor recomandate pentru investitori, această upgradare reprezentând un semnal

pozitiv, important pentru mediul de afaceri internațional și pentru piețele financiare externe,

unde încrederea în România crește, mai ales în condițiile în care contextul economic european

este dificil.

• România are un risc fiscal de două ori mai mic decât Grecia (conform unui Raport al

Comisiei Europene). România are un risc fiscal apropiat de media Uniunii Europene (UE) și de

13

două ori mai mic decât cel al Greciei, acesta reflectând vulnerabilități legate de necesarul de

finanțare actual și proiectat al statului, potrivit unui raport al Comisiei Europene.

O valoare ridicată a indicatorului de risc fiscal denotă nevoia urgentă de adoptare aunor măsuri

fiscale substanțiale, se arăta în raportul "Reforme fiscale în statele membre 2011".

Pentru România, indicatorul calculat de CE se situează la 0,54 puncte, ușor peste media UE, de

0,51 puncte. Grecia prezintă cel mai ridicat risc din UE, de 1,02 puncte, urmată de Italia, cu 0,88

puncte.

• Compania de consultanță AT Kearney: Economia României rămâne atractivă în anul

2012 pentru delocalizarea serviciilor globale, fiind poziționată pe locul al 25-lea din 50 de țări

analizate. În rândul țărilor din regiune, România se poziționează mai bine decât Ungaria (locul

31), Cehia (locul 35), Slovacia (locul 40). Deși Top 35 este de notorietate pentru comunitatea

business internațională dateaza din 2003, este pentru al doilea an consecutiv când RO se

regăsește în acest clasament, urcând o treaptă față de poziționarea de anul trecut. Au fost luate în

considerare potențialul surselor de energie eoliană – uscat/apă, solară, geotermală, al biomasei,

precum și al infrastructurii. România a cumulat 44 de puncte);

• România ocupă poziția 21 în cadrul ultimului Top 35 Țări atractive pentru investitori în

energia regenerabilă (-„Renewable Energy Country Attractiveness Indices 2011”)publicat

Ernst&Young.

• Bucureștiul unul dintre cele mai bune orașe europene pentru demararea unei afaceri.

Bucureștiul ocupa locul 27 în topul celor mai bune 36 de orașe pentru demararea unei afaceri în

Europa, urcând 8 poziții față de cea deținută în ediția precedentă a raportului, înregistrând astfel

cel mai mare avans dintre destinațiile analizate, potrivit raportului „European Cities Monitor

2011”, realizat de Cushman&Wakefield. În ceea ce privește costurile cu spațiile de birouri

Bucureștiul ocupă locul 4 în urcare cu 17 poziții, față de anul trecut. Referitor la disponibilitatea

spațiilor de birouri București a înregistrat de asemenea progrese situându-se pe poziția secundă

în clasament, față de locul 24 ocupat în 2010. La acest criteriu, Bucureștiul este depășit doar de

Berlin. Costul cu forța de muncă a plasat din nou Bucureștiul în poziția de lider al clasamentului

privind acest indicator. Atractivitatea climatului de afaceri a poziționat Bucureștiul pe locul 4, în

urcare 15 poziții, față de cea ocupată în 2010.

• Companiile românești domină cea de-a patra ediție a „SEE TOP 100”, clasamentul anual

al celor mai mari businessuri din Sud-Estul Europei (SEE) în funcție de veniturile totale, publicat

de SeeNews în parteneriat cu AT Kearney și Euromonitor International. Grupul OMV Petrom

conduce clasamentul pentru cel de-al treilea an, după ce în 2010 a înregistrat venituri totale de

3,627 miliarde de euro. Companiile românești aflate în „SEE TOP 100” contribuie cu 40

miliarde de euro la veniturile totale adunate de la cele 100 cele mai performante societăți și care

14

au atins 87,4 miliarde de euro în 2010. La categoria instituții de credit, locul întâi este ocupat de

BCR Erste Bank, cu active de peste 16 miliarde de euro și un profit net de 170 milioane de euro

în 2010. Printre companiile românești care figurează în SEE top 100 se mai remarcă Automobile

Dacia, Romgaz și Hidroelectrica. Potrivit raportului România este cel mai mare contributor la

PIB-ul SEE (Sud-Estul Europei).

• România pe primul loc în Europa și pe locul patru în lume în funcție de viteza medie a

conexiunilor la internet. România se situează pe primul loc în Europa și pe locul patru la nivel

mondial în ceea ce privește viteza medie a conexiunilor la internet, conform raportului

companiei Akamai “The state of Internet”. România înregistra o viteză medie a conexiunilor la

internet de 7 Mbps în trimestrul al treilea al anului trecut, în urcare cu 12% față de aceeași

perioadă a anului 2009. România este depășită numai de Coreea de Sud (14 Mbps), Hong Kong

(9,2 Mbps) și Japonia (8,5 Mbps).

În anul 2011, valoarea investiţiilor străine noi s-a ridicat la peste 455,3 mil. euro, adică

24% din totalul ISD în anul 2011 (1,9 mld. lei), conform datelor publicate de BNR. Diferenţa se

explică prin includerea în calculul valorii ISD a proiectelor de investiţii aflate în derulare în anul

2011.

Investitiile străine directe (ISD) au ajuns la 621 milioane de euro la jumătatea anului 2012,

valoare de 15 ori mai mică față de aceeași perioadă din 2008, când se ridicau la peste nouă

miliarde de euro, potrivit datelor publicate de BNR

În primul semestru al acestui an, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, investițiile

realizate în economia națională au crescut cu 20%, până la 28,89 miliarde lei.

Sub impactul crizei economice şi financiare, ISD au continuat să scadă în anul 2011.

Volumul ISD a fost de 1,9 mld. euro, cu 13,6% mai mic în anul 2011 faţă de anul anterior .

Totuşi, România a atras mai multe investiţii străine decât Bulgaria, care a înregistrat un nivel al

ISD de 1,34 mld. euro sau decât Grecia, cu intrări de ISD-uri de 1,3 mld. euro în anul 2011.

Sectorul care a atras cea mai mare valoare ISD este cel industrial, datorită prețului mai

scăzut la terenuri în comparațe cu alte țări din regiune, forței de muncă înalt calificate la prețuri

competitive, precum și disponibilităților privind capacitățile de producție și tradiției existente la

nivel de sector.

15

Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice

Industria prelucrătoare

Imobilizările corporale și necorporale în întreprinderile ISD

16

Repartizarea pe țări de origine a soldului ISD

În prezent, pentru atragerea investițiilor directe se acordă o serie de facilități cum ar fi:

legislația română prevede: recuperarea pierderilor fiscale din profitul impozabil, amortizarea

accelerată, facilități oferite de autoritățile locale, stimularea ocupării forței de muncă și

perfecționării profesionale, stimulente pentru susținerea creșterii economice. Alte facilițăi

financiare sunt acordate printr-o serie de scheme de ajutor de stat.

Principalele avantaje pentru investițiile în parcuri industriale sunt: posibilitatea

implementării de proiecte Greenfiled and Brownfield; acces la utilități; pachete de servicii oferite

de administrația parcurilor; scutirea de la plata impozitelor pe teren și pe clădiri.

Greenfield / Brownfield reprezintă construcții pe terenuri unde nu este nevoie de amenajare,

demolări ale unor stucturi existente. Parcuri industriale dezafectate sau abandonate sau

insuficient folosite, instalații industriale și de afaceri disponibile pentru re-utilizare.

Domenii în care are nevoie România de investiții străine. România are nevoie de investiții

străine directe (ISD) în domenii economice orientate către export, cum ar fi industria

prelucrătoare sau agricultură, a declarat Florin Eugen Sinca, analist în cadrul Direcției Strategie

Cercetare de Piață și Macroeconomică din cadrul BCR. În afară de investițiile străine directe,

fondurile europene reprezintă o șansă deosebită pentru dezvoltarea agriculturii românești și

reducerea dependenței de starea vremii.

17

CAPITOLUL 3

EURO - MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

În cadrul procesului de transformare a Sistemului Monetar European (SME) în Uniune

Economică şi Monetară, reuniunea la nivel înalt de la Madrid, din 15-18 decembrie 1995, a intrat

în istorie prin hotărârile adoptate: introducerea de la 1 ianuarie 1999 a monedei unice europene,

stabilirea denumirii monedei - EURO şi adoptarea scenariului tehnic al tranziţiei.

3.1 Calendarul introducerii monedei EURO

1. Începutul anului 1998 - şefii de state şi guverne ale celor 15 ţări membre ale Uniunii

Europene au selecţionat ţările participante la zona EURO, în baza respectării criteriilor de

convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht

2. 01.01.1999 EURO a devenit monedă cu funcţii depline, ratele de conversie ale

monedelor participante s-au fixat de o manieră irevocabilă; s-a realizat trecerea la EURO a

pieţelor financiare şi valutare, pentru tranzacţiile interbancare de mare valoare; s-a instaurat

astfel Uniunea Monetară Europeană; politica monetară unică a zonei EURO a trecut sub

responsabilitatea Băncii Centrale Europene înfiinţată la 01.06.1998;

3. Până la 31.12.2001 moneda unică dematerializată, scripturală a circulat în paralel cu

monedele naţionale, funcţionând principiul “fără interdicţii şi fără obligaţii” în utilizarea EURO.

Perioada de tranziţie a fost menită să permită tuturor persoanelor fizice şi juridice trecerea în ritm

propriu la EURO;

4. La 01.01.2002 s-au pus în circulaţie monedele şi biletele de bancă. Timp de 6 luni

acestea au circulat în paralel cu monedele naţionale;

5. La 01.07.2002 EURO a rămas singurul mijloc de plată legal, bancnotele naţionale fiind

retrase din circulaţie.

Cine foloseşte moneda euro?

În prezent, euro este moneda a 330 milioane de persoane care locuiesc în cele 17 țări din

zona euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o

serie de alte țări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii.

De aceea, nu este surprinzător că moneda euro a devenit rapid a doua monedă

internațională, ca importanță, după dolar, iar în unele privințe (de exemplu, numerarul aflat în

circulație) chiar a depășit moneda americană.

3.2.Monedele și bancnotele EURO

18

Euro, de la introducerea sa, a devenit pentru cetățenii Uniunii un simbol tangibil al

identității lor europene.

În ianuarie 2002 au fost puse în circulație șapte bancnote și opt monede.

Bancnotele au același desen în toate țările din zona euro. Monedele au un desen comun pe

o față și un desen specific fiecărui stat pe cealaltă.

Ca toate monedele, euro are un nume şi un simbol:

Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul

pregătirilor pentru moneda unică.

Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi

prima literă a cuvântului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl

străbat simbolizează stabilitatea.

Conștient de faptul că apariția monedei unice europene joacă un rol în stabilirea încrederii

publice atât în aspectul politic, cât și în cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar

European a organizat, între februarie si septembrie 1996, un concurs oficial de design. În afară

de câteva restricții practice, concurenților le era interzisă folosirea unor imagini care ar putea fi

asociate cu vreo țară anume, de teama de a nu evoca luptele interne și rivalitatea dintre națiuni.

Au fost interzise imagini precum Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau

Caravaggio.

Au fost luate în considerare aproximativ 30 de schiţe – dintre care zece au fost supuse

evaluării publicului – iar desenul final a fost ales, în 1995, dintre cele două propuneri ajunse în

finală, de preşedintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer, şi de comisarul european

Yves Thibault de Silguy .

Câștigatorul concursului a fost un designer austriac pe nume Robert Kalina, angajat la

Banca Națională a Austriei. Desing-ul lui Kalina a rezistat unui studiu realizat pe aproape 2000

de șoferi de taxi, casieri bancari și vânzători cu amănuntul, precum și unui juriu oficial format

din artiști, agenți de promovare și specialiști monetari.

În conformitate cu cerințele competiției, fiecare dintre cele șapte bancnote reflectă o

perioadă anume din istoria Europei: Clasicismul, Romantismul, Goticul, Renașterea, Barocul,

epoca fierului și a sticlei și perioada modernă. Ca temă, Kalina a ales „poduri, porți și ferestre”,

dar nici una dintre imaginile sale nu are ca model un monument european anume. Mai degrabă,

ele reprezintă caracteristici care pot fi regăsite în multe părți din Europa. Aversul fiecărei

bancnote înfățișează o fereastră sau o poartă caracteristică uneia dintre perioadele istorice, alături

de cele 12 stele ale Uniunii Europene . Reversul fiecărei bancnote prezintă un pod pitoresc, dar

imaginar, alături de o hartă a Europei. în următorii câțiva ani, nu mai puțin de 12 miliarde de

astfel de bancnote vor fi tipărite de cele 12 imprimerii naționale.

19

Monedele euro nu au format obiectul unei competiții de design. Aversul monedelor euro

descrie hărți ale Europei și cele 12 stele ale Uniunii Europene, în timp ce reversul prezintă

simboluri naționale. Deoarece monedele euro sunt bătute de fiecare dintre cele 12 țări, fiecare

guvern național este răspunzător pentru reversul monedelor turnate în țara sa.

Începând cu 2013, s-a renunţat la imaginea “Europa” imprimată pe bancnote.

Figura marcantă de pe nouă serie, cea a zeiţei Europa, este preluată de pe un vas grecesc

datat cu o vechime de peste 2000 de ani, descoperit în Sudul Italiei şi care se află în acest

moment la muzeul Louvre din Paris.

În mod paradoxal, noua serie “Europa” se doreşte a fi un omagiu adus Greciei, şi

nicidecum o glumă pe seama situaţiei acesteia.

Conducerea de comunicare a BCE, aflată în acest moment sub controlul Germaniei, a

anunţat că BCE şi Băncile naţionale ale Eurosistem sunt pe punctual de a introduce o nouă serie

de bancnote, serie numită “Europe”, după figura mitologică greacă care a dat numele său

bătrânului continent şi care va apărea în filigranul şi pe holograma noilor bancnote.

Punerea în circulaţie a acestora a început în anul 2013 cu bancnota de 5 euro.

De asemenea, bancnotele din prima serie vor fi progresiv retrase din circulaţie după o

perioadă de coexistenţă cu cele din noua serie. BCE a indicat că data de finalizare a circulaţiei

acestora va fi anunţată din timp şi valoarea lor se va conserva pe timp nelimitat, existând

posibilitatea de a fi schimbate în cadrul Băncilor Naţionale ale Eurosistemului.

CE ŢĂRI AU ADOPTAT EURO ŞI CÂND?

1999 Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de jos, Austria,

Portugalia şi Finlanda

2001 Grecia

2002 Introducerea bancnotelor şi monedelor EURO

20

2007 Slovenia

2008 Cipru, Malta

2009 Slovacia

2011 Estonia

De ce avem nevoie de moneda euro?

Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi din

punct de vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda

europeană o monedă stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse,

contribuind la soliditatea finanţelor publice. De asemenea, moneda unică este un complement

logic al pieţei unice, a cărei eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa

preţurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în mişcare mecanismele economiei

europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena internaţională.

Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor economice

externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de pe piaţa

valutară.

3.3 Criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht

1. Criteriul stabilităţii preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească, decât în limita a 1,5%,

rata medie a inflaţiei în cele trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere;

(este important ca ratele inflaţiei să conveargă în interiorul unei uniuni, căci ţările care au inflaţia

mai ridicată decât altele suferă o pierdere a competitivităţii ce nu mai poate fi corectată printr-o

devalorizare)

2.Criteriul ratei dobânzii pe termen lung: aceasta să nu se distanţeze cu mai mult de 2%

de media ratelor existente în primele trei ţări cu nivelul inflaţiei cel mai redus;

3.Criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din

PIB, iar datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;

4.Criteriul cursului de schimb: respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute în mecanismul

de schimb din cadrul SME, în ultimii 2 ani anteriori intrării în UM.

Îndeplinirea celor 4 criterii este necesară, dar nu şi suficientă. Se impune şi îndeplinirea

anumitor criterii economice, cum ar fi:

• mobilitatea factorilor de producţie ◊ ţările cu grad înalt de mobilitate sunt preferate la

integrarea monetară deoarece îşi pot adapta cursurile de schimb la şocurile internaţionale;

• flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor ◊ ţările în care piaţa muncii este mai

flexibilă au şanse mai mari de adaptare, reducând efectele negative asupra şomajului şi

ratei inflaţiei;

21

• integrarea fiscală ◊ presupune armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi

indirecte;

• diversificarea structurilor de producţie ◊ se consideră că economiile diversificate au

posibilitatea să preîntâmpine şocurile care ar putea afecta cu prioritate un anumit sector

economic;

• similaritatea structurilor de producţie ◊ şocurile economice vor avea un impact simetric

asupra ţărilor cu structuri de producţie similare şi deci nu va mai fi nevoie de folosirea

cursului de schimb ca instrument de ajustare.

Tratatul de la Maastricht a pus bazele politice şi juridice ale Uniunii Monetare prin

parcurgerea a trei etape:

Îmbunătăţirea şi coordonarea politicilor economice ale statelor aderente.•Stabilirea şi

atingerea unor indicatori de convergenţă (rata inflaţiei, variaţia cursurilor, variaţia ratei dobânzii

pe termen lung, deficitele bugetare - faţă de PIB -, nivelul datoriei publice faţă de PIB). Au fost

create instituţiile specifice anume Sistemul European al Băncilor Centrale format din Banca

Centrală Europeană şi din băncile centrale ale ţărilor membre.

Tratatul de la Maastricht

Trecerea la moneda unică europeană EURO la 1 ian 1999, adoptată de 11 din cele 15 ţări

membre ale UME (Monetary Union).

Noile ţări intrate vor putea adera la spaţiu euro (Euroland) după ce parcurg etapele 1 şi 2.

Zona Euro

Stabilirea ratei de conversie

Cursurile de schimb irevocabile între Euro şi statele membre ale Zonei Euro (11 la număr la

01.01.1999) au fost stabilite la următoarele rate de conversie faţă de Euro:

22

La 01.01.1999 ECU a fost convertit în Euro la paritatea 1:1, deşi coşul ECU nu s-a regăsit

în totalitate în componenţa coşului Euro (lipseau GRD, GBP şi DKK).

3.4 Convergența nominală și reală

Pentru a se garanta faptul că numai statele care au atins stabilitatea monetară pot participa

la euro, Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poata fi făcută

numai de state ale căror economii și politici economice vor converge în mod considerabil și

durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergența reală și convergența nominală.

Convergența reală desemnează apropierea nivelurilor de viață în materie de venit și

productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferențelor structurale care influențează

competitivitatea țării. Conform Tratatului de la Maastricht, convergența reală ar desemna

„procesul de lungă durată al reducerii disparităților între nivelurile de viață, care constituie un

obiectiv fundamental al Comunității”, facând trimitere la nivelurile de dezvoltare economică și

socială.

23

Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în țările membre ale Uniunii s-au

apropiat sensibil, țările mai puțin dezvoltate înregistrând o creștere mai rapidă decât „cele

bogate”. Totuși, contribuția specifică a procesului de integrare europeană la această convergență

e departe de a fi evidentă: în cea mai mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai

a fost mai pronunțată înainte de aderare decât după. La fel, evoluțiile recente par să indice că o

convergență nominală forțată e însoțită de o încetinire generală a creșterii, care nu favorizează

recuperarea de către țările mai puțin dezvoltate, chiar dacă o creștere considerabilă a

transferurilor cu titlu de fonduri structurale a putut avea efecte benefice.

Convergența nominală privește evoluția variabilelor de costuri și prețuri și a

determinanților lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică).

Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht, vizează convergența nominală a țărilor UE, această

convergență urmând a fi apreciată pentru fiecare țară de Consiliul European înainte de a se trece

la etapa a treia a UEM.

Cele cinci criterii care vizează Convergenţa nominală sunt:

• Inflaţia: creşterea preţurilor nu trebuie să fie mai mare cu 1,5% peste media celor mai

performante 3 ţări din Zona Euro din punct de vedere al inflaţiei. Pentru măsurarea dinamicii

preţurilor de consum se foloseşte un INDICE ARMONIZAT.

• Dobânda pe termen lung: ţările care doresc să adere la Euro nu trebuie să aibă dobânda

pe termen lung mai mare cu 2% faţă de media dobânzii pe termen lung a celor mai performante 3

ţări în materie de inflaţie (vezi criteriul de mai sus). Dobânda se va lua cea de la obligaţiunile

guvernamentale.

• Deficitul public: deficitul public nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB calculat la

preţul pieţei.

• Datoria publică: datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB.

• Stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să rămână natural (fără

intervenţia băncii centrale) stabil faţă de Euro vreme de 2 ani înainte de acceptarea în Zona Euro.

Stabilitatea a fost stabilită odată cu setarea ERM2 prin tratatul de la Amsterdam: o bandă de

variaţie de maxim +/-15% faţă de un curs etalon stabilit iniţial.

Convergenţa reală şi convergenţa legală într-o zonă monetară

• Prin convergenţă legală se înţelege armonizarea legislaţiei naţionale cu privire la

funcţionarea sistemului financiar-bancar, modificarea statului de funcţionare al băncii centrale.

În sens larg această convergenţă vizează independenţa băncii centrale faţă de factorul politic şi

integrarea băncii centrale în SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale).

• Convergenţa reală are în vedere egalizarea standardului de viaţă şi este mai larg definit

de Comisia Europeană ca fiind “coeziunea economică şi socială” din Uniunea Europeană. Nu

24

există un criteriu de convergenţă clar stabilit de Tratate dar se are în vedere şomajul, structura

balanţei de plăţi externe, venitul pe locuitor, nivelul cheltuielilor guvernamentale, inovarea etc.

O ţară trebuie să facă eforturi să se apropie de ţările din zona monetară în care doreşte să se

integreze şi din acest punct de vedere.

Ipotezele cu privire la convergenţa unei ţări la o zonă monetară:

Ipotezele cu privire la convergenţa unei ţări la o zonă monetară sunt în număr de 3 (definite

iniţial de Galor, 1996):

• Ipoteza cu privire la Convergenţa Absolută (sau necondiţionată): - venitul pe locuitor

al ţărilor converge unul către altul pe termen lung independent de condiţiile iniţiale din aceste

ţări [Baumol, 1986; DeLong, 1988]. Dacă ţările nu vor reuşi să conveargă una către cealaltă

atunci problema ţine de un eşec al instituţiilor responsabile de acest proces [Abramovitz, 1986;

Heitger, 1987; Alam, 1992];

• Ipoteza Convergenţei Condiţionate – venitul pe locuitor va converge între ţări care sunt

identice din punct de vedere al caracteristicilor structurale fundamentale independent de

condiţiile iniţiale din aceste ţări [Dowrick and Nguyen, 1989; Barro and Sala-i-Martin, 1991,

1992; Mankiw et al., 1992; Levine and Renett, 1992; Barro et al., 1995]. Convergenţa apare doar

la ţări asemănătoare din punct de vedere structural.

• Ipoteza Convergenţei “de Club” – venitul pe locuitor din diferite ţări va converge pe

termen lung doar dacă ţările sunt identice din punct de vedere al caracteristicilor lor structurale

fundamentale dar şi dacă pleacă de la condiţii iniţiale similare.

Forme ale convergenţei

Există numeroase studii care au testat ipotezele cu privire la convergenţa reală şi nominală.

În literatura de specialitate identificăm două definiţii ale convergenţei considerate relevante şi de

referinţă [Barro and Sala-i-Martin (1995), Sala-i-Martin (1996) Vohra (1997), Martin and Sanz

(2003), Iancu, (2008)]:

• β convergenţă (“beta”) presupune faptul că ţări mai sărace (sau regiuni) cresc mai rapid

decât cele mai bogate şi astfel ele le vor putea ajunge din urmă într-un orizont de timp determinat.

Testarea se face pe baza modelelor de regresie.

• σ convergenţă (“sigma”) acoperă două tipuri de convergenţă – absolută şi condiţională şi

care are în vedere reducerea dispersiei între PIB / loc. al unor ţări dintr-o anumită regiune.

Modelul Balassa – Samuelson

În 1964, economiștii Bela Balassa și Paul Samuelson au elaborat în mod independent un

model pentru a explica diferențele de prețuri existente pe piețe diferite pornind de la ideea că în

economie există două tipuri de bunuri: tranzacționabile (T) și netranzacționabile (NT). Modelul a

rămas în literatură cu denumirea modelul Balassa Samuelson sau Harrod Balassa Samuelson.

25

Autorii modelului au încercat să explice o evidență empirică de necontestat: exprimate în

aceeași monedă, prețurile în țările mai bogate sunt mai mari decât în țările mai sărace, sau, altfel

spus, un dolar are o putere de cumpărare mai mare într‐o țară în curs de dezvoltare comparativ

cu o țară dezvoltată. Teoria Balassa‐Samuelson presupune că această diferență se datorează

diferențialului de productivitate dintre țările sărace și cele bogate în sectorul bunurilor

tranzacționabile. Într‐adevăr, statisticile internaționale arată că forța de muncă în țările sărace

este mai puțin productivă comparativ cu forța de muncă în țările bogate în sectorul T.

În ceea ce privește sectorul bunurilor netranzacționabile (NT), nu se înregistrează diferențe

semnificative. Vom înțelege mai bine acest lucru luând un exemplu: în timp ce nu pot exista mari

diferențe între productivitatea unui frizer (care produce un bun netranzacționabil) în România și

a unuia în SUA, se pot înregistra mari diferențe de productivitate în ceea ce privește producerea

de computere sau mașini.

Efectul Balassa – Samuelson (1964)

• Varianta originală a Balassa – Samuelson Effect se referă la corelaţia dintre nivelul

general al preţurilor dintr-o anumită ţară şi nivelul venitului pe locuitor [Balassa, 1964;

Samuelson, 1964]. orice creştere a productivităţii într-o ţară (PIB/loc.) generează o creştere a

nivelului preţurilor (altfel spus, convergenţa nominală este imposibil de realizat în acelaşi timp

cu convergenţa reală).

• Ipotezele iniţiale ale modelului Balassa - Samuelson:

-Două ţări oferă două tipuri de produse pe piaţă: bunuri tranzacţionabile (tradable) şi bunuri

netranzacţionabile (non-tradables, cele ale căror preţuri sunt reglementate cum ar fi energia

electrică sau transportul în comun).

-Nivelul de productivitate în ambele sectoare este măsurată în mod similar pe baza productivităţii

muncii.

-Pentru simplificare, productivitatea muncii pentru sectorul bunurilor netranzacţionabile a fost

setat la 1 în ambele ţări (A şi B)

Salariile (wA şi wB) în ambele sectoare şi în ambele ţări depind de nivelul preţurilor şi de

productivitatea muncii în cele două sectoare:

1PrPr == −−B

tradableNonA

tradableNon teaoductivitateaoductivita

26

Asumând o mobilitate totală a capitalurilor între cele două sectoare (tradable şi non-

tradable) în ambele ţări (dobânda este o variabilă exogenă) şi că piaţa muncii este una eficientă şi

perfect funcţională: salariile dintre cele două sectoare în cele două ţări tind să fie egale:

Prima situaţie: Ambele ţări utilizează aceeaşi monedă sau moneda este legată una de cealaltă

(curs fix sau ancoră valutară), cursul de schimb E este setat ca fiind egal cu 1 (E=1). Bazându-ne

pe paritatea puterilor de cumpărare avem:

Efectul Balassa-Samuelson: cazul unui curs fix sau a unor monede legate între ele Concluzii:

• Dacă în Ţara A productivitatea în sectorul bunurilor tranzacţionabile creşte mai mult

decât în Ţara B, preţurile din sectorul bunurilor netranzacţionabile din Ţara A vor creşte mai

mult decât preţurile din sectorul bunurilor netranzacţionabile din Ţara B (convergenţa nominală).

• Când două ţări îşi leagă moneda una de cealaltă apare o incompatibilitate între

convergenţa reală (bazându-ne pe productivitatea muncii) şi convergenţa nominală (bazându-ne

pe inflaţie).

• Concluzia este foarte clară: Nu putem avea în acelaşi timp convergenţă reală şi

convergenţă nominală

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

tradableNonA

TradableA

TradableA

TradableA

tradableNonA poductivityPr p ww −− =×⇒=

tradableNonB

TradableB

TradableB

TradableB

tradableNonB poductivityPr p ww −− =×⇒=

TradableB

TradableA

1E

TradableB

TradableA pp

p

pE == ⇒

=

TradableA

tradableNonATradable

A oductivityPr

pp

−

=

TradableB

tradableNonBTradable

B oductivityPr

pp

−

=

Pr

Pr

PrPr

Tradable

B

Tradable

A

tradableNon

B

tradableNon

A

Tradable

B

tradableNon

B

Tradable

A

tradableNon

A

oductivity

oductivity

p

p

oductivity

p

oductivity

p

=⇒

=

−

−

−−

TradableB

TradableA

tradableNonB

tradableNonA

TradableB

tradableNonB

TradableA

tradableNonA

oductivityPr

oductivityPr

p

p

oductivityPr

p

oductivityPr

p

=⇒

=

−

−

−−

27

Al doilea caz: Ţările A şi B utilizează monede diferite

Preţurile din cele două ţări A şi B sunt exprimate ca medie ponderată între preţurile la bunurile

tranzacţionabile şi la cele netranzacţionabile.

Dacă se notează cu θA şi θB ponderile celor două tipuri de bunuri în coşul de bunuri pe care se

estimează inflaţia avem că:


Pentru simplitatea modelului se consideră că în cele două ţări avem aceeaşi structură a preţurilor

(θA = θB).

Pornim din nou de la Paritatea Puterilor de Cumpărare (PPC) care este valabilă doar pentru

bunurile tranzacţionabile:

Pe o piaţă a muncii perfect funcţională în cele două ţări (A şi B) avem că salariile tind să se

egalizeze între cele două sectoare:

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

[ ] [ ] )1(tradableNonA

TradableAA

AA pppθ−−θ

×=[ ] [ ] )1(tradableNon

BTradableBB

BB pppθ−−θ

×=

TradableB

TradableATradable

B

TradableA pEp

p

pE ×=⇒=

ww TradableA

tradableNonA =−

ww TradableB

tradableNonB =−

TradableB

TradableATradable

B

TradableA pEp

p

pE ×=⇒=

TradableA

TradableA

TradableA oductivityPrpw ×=

TradableA

TradableB

TradableA

TradableA

TradableA oductivityPrpEoductivityPrpw ××=×=

TradableB

TradableBTradable

BTradableB

TradableB

TradableB oductivityPr

wpoductivityPrpw =⇔×=

TradableATradable

B

TradableBTradable

ATradableB

TradableA oductivityPr

oductivityPr

wEoductivityPrpEw ××=××=

TradableATradable

B

TradableBTradable

A oductivityProductivityPr

wEw ××=

28

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite Cursul de schimb real este egal cu cursul de schimb nominal ajustat cu diferenţialul de inflaţie: Logaritmând relaţia de mai sus (asumând şi că θA=θB=θ) obţinem: Rescriind formula obţinem următoarea relaţie: Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite Prin derivarea termenilor ecuaţiei de mai sus în funcţie de timp obţinem că: PPP Formula: Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite Dacă iniţial considerăm variaţia cursului de schimb nominal egală cu 0 (dE/dt=0), variaţia

cursului de schimb real depinde de variaţia preţurilor din sectorul non-tradable:


Derivând din formula salariului din sectorul bunurilor netranzacţionabile în funcţie de timp

obţinem:

TradableB

TradableA

TradableB

TradableA

oductivityPr

oductivityPr

E

1

w

w=×

[ ] [ ][ ] [ ]

[ ][ ]

[ ][ ] )1(tradableNon

A

)1(tradableNonB

TradableA

TradableB

)1(tradableNonA

TradableA

)1(tradableNonB

TradableB

)12(

A

Breal A

B

A

B

AB

BB

p

p

p

pE

pp

pp E

p

pEE θ−−

θ−−

θ

θ

θ−−θ

θ−−θ

××=×

××=×=

)]p(Log)p(Log[)1()]p(Log)p(Log[)E(Log)E(Log tradableNonA

tradableNonB

TradableA

TradableBreal

−− −×θ−+−×θ+=

]pp[)1(]pp[EE tradableNonA

tradableNonB

TradableA

TradableBreal

−− −×θ−+−×θ+=

]pp[)1(]pp[EE tradableNonA

tradableNonB

TradableA

TradableBreal

−− −×θ−+−×θ+=

]dt

dp

dt

dp[)1(]

dt

dp

dt

dp[

dt

dE

dt

dE tradableNonA

tradableNonB

TradableA

TradableBreal

−−

−×θ−+−×θ+=

dt

dp

dt

dE

dt

dp

dt

dp

dt

dp

dt

dE

p

pE

TradableB

TradableA

TradableB

TradableA

TradableB

TradableA +=⇔−=⇒=

]dt

dp

dt

dp[)1()1(

dt

dE

dt

dE tradableNonA

tradableNonBreal

−−

−×θ−+θ+×=

]dt

dp

dt

dp

dt

dE[)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonBreal

−−

−+×θ−=

dt

oductivityPrd

dt

dp

dt

dwtradableNontradableNontradableNon −−−

+=

tradableNonB

tradableNonB

tradableNonB oductivityPrpw −−− ×=

29


Dacă variaţia productivităţii muncii din sectorul bunurilor netranzacţionabile este egală în

ambele ţări, variaţia cursului de schimb real va fi:

Notă: Ţările diferă doar prin variaţia productivităţii muncii în sectorul bunurilor tranzacţionabile

nu şi prin variaţia productivităţii muncii în sectorul bunurilor netranzacţionabile.


O altă asumpţie pe care o facem este că salariul din sectorul bunurilor netranzacţionabile creşte

dacă creşte salariul în sectorul bunurilor tranzacţionabile (creşterea salariului dintr-un sector

trage după sine creşterea salariului şi din celălalt sector în interiorul unei ţări):


Convergenţa nominală impune o stabilitate a cursului de schimb pe o perioadă determinată. Deci

E este de presupus că e relativ fix.

]dt

dp

dt

dp[)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonBreal

−−

−×θ−=

]dt

oductivityPrd

dt

dw

dt

oductivityPrd

dt

dw[)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonA

tradableNonB

tradableNonBreal

−−−−

+−−×θ−=

]dt

oductivityPrd

dt

dw

dt

oductivityPrd

dt

dw[)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonA

tradableNonB

tradableNonBreal

−−−−

+−−×θ−=

−×θ−=

−−

dt

dw

dt

dw)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonBreal

p

pEE

A

Breal ×=

dt

dp

dt

dp

dt

dE

dt

dE ABreal −+=

−×θ−=

−−

dt

dw

dt

dw)1(

dt

dE tradableNonA

tradableNonBreal

−×θ−++=

dt

dw

dt

dw)1(

dt

dp

dt

dE

dt

dp TradableB

TradableABA

dt

oductivityPrd

dt

dp

dt

dw TradableA

TradableA

TradableA +=

dt

oductivityPrd

dt

dp

dt

dw TradableB

TradableB

TradableB +=

−×θ−++=

dt

dw

dt

dw)1(

dt

dp

dt

dE

dt

dp TradableB

TradableABA

TradableB

TradableA

1E

TradableB

TradableA pp

p

pE == ⇒

=

dt

dp

dt

dp TradableB

TradableA =

30

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite Concluzii desprinse din relaţia de mai sus:

Dacă cursul de schimb nominal este fixat (dE/dt este egal cu 0) atunci dacă în ţara A

productivitatea muncii în sectorul bunurilor tranzacţionabile va creşte mai rapid decât în ţara B

în acelaşi sector (convergenţă reală a lui A către B) atunci inflaţia din ţara A va fi mai mare decât

inflaţia din ţara B (divergenţă nominală). Adică ţara A nu poate avea în acelaşi timp şi

convergenţă reală şi convergenţă nominală.

Concluziile modelului Balassa‐‐‐‐Samuelson

În ceea ce privește diferențele de prețuri existente în țările cu un grad de bogăție diferit sunt

următoarele: ținând cont de posibilitățile de arbitraj internațional, prețurile în sectorul T sunt

asemănătoare pe două piețe diferite. Dar ținând cont de faptul că productivitatea acestora este

mai scăzută în țările sărace, factorii de producție, inclusiv munca, vor fi remunerați mai slab (vor

primi un preț mai mic).

Pe piața forței de muncă există o tendință de egalare a salariilor la nivelul unei economii, deci

salariile vor fi mai reduse și în sectorul NT, ceea ce determină prețuri mai scăzute în sectorul

bunurilor netranzacționabile. Prin urmare, diferențele majore între țări nu se vor înregistra pentru

bunurile tranzacționabile (calculatoare, aparate electro ‐ casnice), ci pentru bunurile

netranzacționabile (bilete pentru transportul în comun, costul consultațiilor medicale, onorariul

avocaților, etc.)

3.5 Efectele introducerii monedei Euro

Avantaje oferite de introducerea monedei EURO

• stabilitatea macroeconomică consolidată (unde inflaţia joasă se cuplează cu dobânzile în

scădere)

• eficienţa pieţei unice sporeşte prin dispariţia incertitudinilor cu privire la schimbul

monetar intraeuropean și reducerea în consecinţă a costurilor aferente tranzacţiilor

• eliminarea fluctuaţiilor de curs are efecte pozitive pe termen mediu şi lung asupra

dinamicii creşterii economice;

−×θ−++=

dt

oductivityPrd

dt

oductivityPrd)1(

dt

dp

dt

dE

dt

dp TradableB

TradableABA

−×θ−++=

dt

oductivityPrd

dt

oductivityPrd)1(

dt

dp

dt

dE

dt

dp TradableB

TradableABA

31

• politicile monetare naţionale necoordonate sunt înlocuite cu politica monetară unică a

BCE. Se produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru consecinţele sale în

menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;

• stabilirea preţurilor într-o singură monedă, la scara întregii Europe, conduce la arbitraje

spaţiale mai directe, apoi, d. p. d. v. timp, va reduce substanţial incertitudinile care afectează

deciziile cu privire la investiţii. Prin monedă, piaţa unică poate deveni un spaţiu concurenţial

veritabil, în cadrul căruia, în mod progresiv,va avea loc o nouă repartiţie a activităţilor

economice, inclusiv la o concentrare a acestora;

• ridicarea EURO la rangul de monedă vehiculară, monedă internaţională, deviză cheie

care să concureze puternic dolarul american.

• Acest ultim aspect relevă faptul că, pe plan internaţional, efectele Uniunii Economice şi

Monetare sunt şi mai puternice şi constau în:

• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, ceea ce va

permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor dolarului şi yenului;

• prin dispariţia necesarului de rezerve naţionale în cadrul intracomunitar s-au realizat

economii importante, estimate la aproximativ 200 mld USD;

• coordonarea monetară internaţională, prin restrângerea dialogului la cadrul tripartit, ar

putea înregistra progrese notabile.

Dezavantaje ale introducerii monedei EURO

• centralizarea puterii – EURO pare a fi un pretext pentru centralizarea prerogativelor la

nivel comunitar, ceea ce va conduce la alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre cu

toate consecinţele care decurg de aici (deja prerogativele politicii monetare sunt transferate către

ECOFIN – politica valutară şi BCE – politica monetară propriu-zisă);

• reprezentarea SEBC la FMI – conform statutului FMI, calitatea de membru al fondului

revine statelor naţionale, astfel încât autoritatea comunitară nu este reprezentată, nu are abilităţi

decizionale la FMI, beneficiind de statutul de observator;

• ameninţarea deflaţionistă – respectarea planului de realizare în spaţiul EURO a unei

inflaţii reduse ar putea conduce, dacă acest proces este scăpat de sub control, la un şoc

deflaţionist puternic, cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii;

EURO şi monedele naţionale ale statelor din afara zonei EURO

• Sistemul Monetar European (considerat a avea rol cheie în primele faze de aderare la

UEM) a fost înlocuit cu un nou mecanism sl cursului de schimb ERM II (1998). Acest nou

aranjament monetar statuează relaţia dintre Euro şi monedele naţionale ale statelor UE din afara

spaţiului Euro, oferind însă libertatea acestor state de a adera în mod voluntar.

32

• Pentru ţările care nu au îndeplinit performanţele economice, ERM II îşi propune stabilirea

unui curs de schimb cât mai sustenabil, ca precondiţie la stabilirea nivelului general al preţurilor,

criteriu de bază în paleta criteriilor de convergenţă.

Din p.d.v. tehnic sistemul funcţionează astfel:

• moneda naţională poate fluctua în limitele unei benzi de fluctuaţie faţă de paritatea

centrală în raport cu Euro adoptată de Banca centrală;

• limita benzii poate varia de la o ţară la alta, în funcţie de progresele înregistrate în

îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa valutară, motivate

de îndepărtarea unui pericol iminent ca nivelul prestabilit să fie depăşit, sunt, în principiu

nelimitate şi posibile ori de câte ori este nevoie.

• ERM II a fost destinat iniţial şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est candidate la Uniunea

Europeană, însă Tratatul de la Amsterdam a limitat accesul doar la membri.

De exemplu, la 01.01.1999 au aderat 2 state: Grecia şi Danemarca, care şi-au fixat banda

de fluctuaţie la +/- 15%, respectiv +/- 2,25%, faţă de o paritate centrală de 353,1090 GRD/EUR,

respectiv 7,46038 DKK/EUR. Grecia a intrat în zona Euro la 01,01,2001. Estonia, Lituania şi

Slovenia s-au alăturat ERM II în iunie 2004 şi speră să adopte EURO la 01,01,2007.

33

CAPITOLUL4

OPERAŢIUNI SPECIALE DE FINANŢARE ȘI CREDITARE

INTERNAŢIONALĂ

Posibilitatea cumpărării mărfurilor cu plata ulterioară, a condus la sporirea cererii de

mărfuri, mai ales când acestea sunt utilaje şi echipamente industriale complexe, pentru a căror

achitare cumpărătorul trebuie să facă un mare efort financiar.

Astfel, pentru a-şi putea asigura o piaţă de desfacere cât mai vastă, furnizorii optează tot mai des

la vânzarea pe credit. Vânzarea pe credit sporeşte competitivitatea mărfurilor.

Prin creditul comercial se îmbină interesul producătorilor şi comercianţilor care urmăresc

să-şi vândă marfa cât mai repede, eliminând pe cât posibil cheltuielile de depozitare şi să-şi

intensifice vânzările, cu interesele comercianţilor, care pot achiziţiona mărfuri fără a fi nevoiţi să

le plătească pe loc, putând să le plătească după ce le valorifică şi pe de altă parte fără să fie

nevoiţi să suporte cheltuielile destul de costisitoare ale creditului bancar pentru procurarea

mijloacelor de plată necesare.

Dar noile condiţii pentru promovarea vânzărilor, nu pot fi asigurate de către furnizor prin

forţele sale proprii. El fiind nevoit să apeleze la vânzarea pe credit, pentru a-şi putea continua în

bune condiţii activitatea de producţie sau de comercializare, are nevoie de lichidităţi de care nu

dispune până la încasarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor. În acest caz, pentru a-şi putea

satisface nevoile de lichiditate trebuie să se adreseze băncilor comerciale sau instituţiilor

financiare.

Astfel, în practica comercială au apărut o serie de forme speciale de creditare, cum ar fi:

factoringul, forfetarea, leasingul, etc.

4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului internaţional

Dintre formele speciale de finanţare cea care utilizează în mecanismul său biletul la ordin

este forfetarea.

Forfetarea constă în cumpărarea fără drept de regres asupra vânzătorului creanţelor, înainte

de scadenţă, de către băncile comerciale sau alte instituţii financiare denumite forfetori, a

cambiilor şi biletelor la ordin emise pe termen mediu sau lung, deţinute de către aceştia, contra

unei taxe de forfetare care se bazează de obicei pe taxele oferite de Inter-Bank Londra (LIBOR)

pe perioada creditului.

Termenul fără regres înseamnă că toate riscurile legate de încasarea creanţei scadente la

termen vor fi asumate de către finanţator.

34

Dar datorită scadenţei prea lungi, agenţii economici nu optează pentru această formă de

finanţare ci de cele mai multe ori fac apel la factoring.

Forfetarea este operaţia prin care un exportator sau prestator de servicii la extern, îşi vinde creanţele

în valută, materializate în cambii sau bilete la ordin rezultate dintr-un contract de vânzare-cumpărare

internaţional, pe care le are faţă de un cumpărător sau beneficiar din străinătate, unei societăţi bancare sau

instituţii financiare specializate, numită forfetist, contra unui cost de forfetare, înainte de ajungerea

acestora la scadenţă, dar nu cu mai puţin de 30 de zile înainte de termen. Valoarea unei tranzacţii nu poate

fi mai mică de 50.000 EURO sau 50.000 USD.

Forfetarea este o formă de finanţare neconvenţională, mai nouă şi mai modernă, pe termen mediu şi

lung a exportului şi „reprezintă o soluţie alternativă la finanţarea bancară tradiţională pe termen mediu şi

lung, care facilitează accesul exportatorilor şi importatorilor la realizarea tranzacţiilor cu bunuri de

capital”1.

Astfel exportatorul în loc să aştepte scadenţa pentru a-şi încasa contravaloarea mărfurilor vândute la

export sau a serviciilor prestate, respectiv valoarea nominală a titlurilor pe care le deţine, direct de la

importator, va intra imediat în posesia sumei respective suportând în schimb costul forfetării. În urma

acestei operaţii exportatorul va încasa valoarea nominală a titlurilor introduse în forfetare, mai puţin taxa

de forfetare.

Forfetarea este o formă de finanţare a bunurilor de investiţii, pe termen lung, de regulă până la 5

ani, durată care se stabileşte în funcţie de durata de viaţă economică a bunului finanţat.

Creditele de forfetare a unor titluri se scadenţează la rambursare în funcţie de scadenţa titlurilor

respective plus o marjă de cel mult 15 zile calendaristice care să acopere durata circuitelor bancare

externe.

Creditul de forfetare se eşalonează la plată şi se rambursează în tranşe semestriale sau anuale.

Exportatorul are posibilitatea să apeleze la această formă de finanţare chiar înainte de încheierea

contractului comercial internaţional sau poate aştepta încheierea contractului şi doar apoi să se adreseze

societăţii de forfetare.

Dacă exportatorul optează pentru forfetarea creanţelor sale în faza postcontractuală, deci după

încheierea contractului comercial internaţional, el este dezavantajat de faptul că efectele de comerţ au fost

emise sau urmează să se emită în conformitate cu clauzele contractului. În plus, operaţiunea de forfetare

neputând fi structurată de la început, el va primi în urma forfetării efectelor deţinute, o sumă mai mică

decât suma pe care ar fi obţinut-o în urma unui export cu plata la vedere.

De regulă, exportatorul preferă forfetarea creanţelor sale în faza precontractuală deoarece este mai

avantajoasă şi mai eficientă pentru el, beneficiind de consultanţă gratuită în vederea dimensionării optime

a costurilor. În acest caz exportatorul şi societatea de forfetare pot structura corect şi deci mai avantajos

operaţiunea de forfetare chiar de la început astfel încât exportatorul va obţine în urma forfetării efectelor

deţinute, o sumă cât mai apropiată de suma pe care ar fi obţinut-o în urma unui export cu plata la vedere.

1 Ilie Mihai, op. cit. pag. 264

35

Pentru iniţierea unei tranzacţii, cerinţele de bază sunt: ţara de destinaţie; numele cumpărătorului;

numele garantului; suma totală implicată; termenul şi programul de rambursare; natura bunurilor de

exportat; data transportului; felul documentaţiei (cambie/bilet la ordin/acreditiv). Instrumentele financiare

care pot fi prezentate pentru forfetare trebuie să fie documente abstracte fiind important ca instrumentul

să fie o pretenţie necondiţionată pentru banca garantă/garant.

Taxele de forfetare se bazează de obicei pe taxele oferite de Inter-Bank Londra (LIBOR) pe

perioada creditului şi implică programul de rambursare, împreună cu o marjă corespunzătoare care să

acopere riscurile asumate de Agent.

Taxa de forfetare este reţinută în momentul avansării sumei de către finanţator. Taxa scontului

depinde de raportul dintre cererea de scontare formulată de beneficiarii titlurilor şi posibilităţile băncilor

comerciale de a veni în întâmpinarea solicitanţilor.

Vânzarea mărfurilor pe credit este o condiţie sine qua-non pentru promovarea exporturilor, iar

prelungirea termenului creditului o cale de sporire a competitivităţii mărfurilor vândute. Aşa s-a ajuns la

practicarea pe plan internaţional a vânzărilor de mărfuri pe credit, cu durata de peste 5 ani, frecvent până

la 7-8 ani, dar adesea ajungând şi la peste 10 ani, considerat un fenomen normal la livrările de utilaje şi

instalaţii complexe.

Din punct de vedere istoric, forfetarea este apărută relativ recent ca urmare a necesităţii ca

exportatorii să acorde credite pe perioade tot mai lungi şi în cote tot mai mari (la exporturile

complexe cota de credit ajunge la 80 - 85 %, iar perioada de creditare depăşeşte 5 ani. În aceste

condiţii, resursele financiare ale exportatorilor şi chiar ale băncilor comerciale sunt insuficiente

(rescontarea este imposibilă datorită scadenţelor foarte lungi).

Din punct de vedere al exportatorului, forfetarea exportului (engl. forfaiting) pe credit

constă în transmiterea de către acesta, a creanţelor (cambii şi bilete la ordin), provenite din

operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei instituţii financiare specializate numită

societate de forfetare sau forfetist, care le plăteşte imediat, urmând să-şi recupereze

contravaloarea acestora, la scadenţă, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare,

această tehnică nu dă instituţiei drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul

imposibilităţii de plată a debitorului.

Din punct de vedere al instituţiei de forfetare, forfetarea constă în cumpărarea fără drept de regres

asupra vânzătorului creanţelor, înainte de scadenţă, de către băncile comerciale sau alte instituţii

financiare denumite forfetori, a cambiilor şi biletelor la ordin în valută emise pe termen mediu sau lung,

deţinute de către exportatori, dar pot fi forfetate şi efecte cu scadenţă sub 12 luni de la emitere, dar nu mai

puţin de 30 de zile.

Prin renunţarea de către societatea de forfetare la dreptul de regres asupra vânzătorului creanţei,

exportatorul nu mai este angajat solitar alături de importator în cazul în care debitorul principal nu-şi

onorează obligaţia de plată.

36

În cazul contractelor internaţionale, în special a celor pe credit, din a căror sferă fac parte şi cele

care utilizează cambii sau bilete la ordin, poate apărea riscul de insolvabilitate sau riscul de credit. La

această formă de risc este supus vânzătorul, respectiv exportatorul, atunci când cumpărătorul după

primirea mărfii nu vrea sau nu poate să achite la scadenţă preţul ei. În relaţiile economice de credit

internaţionale, apariţia acestui risc creşte în raport direct cu creşterea duratei de creditare, respectiv durata

dintre livrarea mărfurilor şi încasarea preţului lor. Pentru prevenirea şi evitarea riscurilor de

insolvabilitate, în cazul creditului comercial cambial, exportatorul poate să transfere acest risc asupra

societăţilor de forfetare.

Pentru a putea fi forfetate, cambiile şi biletele la ordin trebuie să fie mai întâi avalizate de

către bănci comerciale sau alte instituţii financiare agreate de forfetor.

Specific forfetării este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de până la un an,

ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţă mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei

tehnici permite deci realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe această cale

exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.

Forfetarea reprezintă un instrument simplu, deja dinamic, de finanţare comercială care oferă o serie

de avantaje vânzătorului/exportatorului, incluzând: eliminarea celor mai multe riscuri care implică

vânzarea prin îndepărtarea riscului politic, de transfer şi comercial; protecţia împotriva riscului creşterii

ratei dobânzii şi fluctuaţiilor ratei de schimb; forfetarea este un contract specific, în care societatea

finanţatoare preia inclusiv riscul valutar; exportatori pot să ofere termeni de creditare clienţilor lor; au

posibilitatea să-şi îmbunătăţească situaţia fluxului de numerar; se poate finanţa până la 100% din valoarea

contractuală; sporirea avantajelor competitive: capacitatea de a oferi credit comercial, făcând produsele

mai atractive; capacitatea de a încheia afaceri în ţările în care riscul de creditare este mare; forfetarea

converteşte o tranzacţie bazată pe creditare într-o tranzacţie în numerar; bilanţul nu răspunde pentru

conturile debitoare, împrumuturi bancare sau pasive condiţionate; asigurarea vitezei tranzacţiei:

societăţile de forfetare oferă soluţii de finanţare rapide; angajamentele pot fi luate în decurs de câteva

ore/zile în funcţie de ţară; asigurarea simplităţii tranzacţiei: de obicei, documentaţia este concisă şi

cuprinzătoare. Unul dintre cele mai importante avantaje ale forfetării este simplitatea documentaţiei

solicitată. Acest lucru facilitează încheierea rapidă a tranzacţiei; degrevă exportatorul/vânzătorul de

problemele de administrare şi colectare; nu există nici o restricţie de origine a exportului.

Aceste avantaje multiple permit exportatorilor/vânzătorilor să se concentreze asupra a ceea ce ştiu

să facă mai bine: promovarea şi vânzarea produselor.

Forfetarea reprezintă un produs flexibil care poate fi modificat să corespundă cerinţelor

speciale ale exportatorului/vânzătorului.

În mod obişnuit, forfetarea reprezintă un curs (de schimb) fix şi pe termen mediu (3-5 ani), totuşi

poate fi aranjat pe baza unei dobânzi cu curs fluctuant şi pe termene lungi şi scurte.

Principalele caracteristici ale operaţiei de forfetare sunt: finanţare 100% fără a recurge la

vânzător din obligaţie; obligaţia importatorilor/cumpărătorilor va fi suportată în mod normal de o

garanţie bancară locală, dar în cazul în care importatorul/cumpărătorul are o bună evaluare a

37

bonităţii, poate credita el însuşi; datoria este dovedită de obicei prin cambii, bilete la ordin sau

acreditive; tranzacţiile se încheie pe baza unei rate a dobânzii fixe sau fluctuante.

În România, forfetarea este utilizată de către aproape toate societăţile bancare, dar fiecare îşi

impune condiţiile proprii. Dar deşi importatorul poate fi client al unei sucursale teritoriale, tranzacţia nu

se poate derula decât prin centrala băncii respective şi pe termenul minim adică de un an.

De exemplu, BRD asigură finanţarea prin forfetare în condiţiile stabilite de ea: durata creditului de

forfetare poate fi de maxim 5 ani, rata dobânzii PIBOR la care se adaugă prima de risc, comision de 2%,

garanţia de 15% din valoarea creanţei reţinută în avans.

Ca şi operaţia de scontare, forfetarea transformă creditul comercial în credit bancar, respectiv

vânzarea pe credit în vânzare la vedere. Dar spre deosebire de scontare, la forfetare se pot introduce doar

creanţe în valută, iar în timp ce banca scontatoare, în caz de neplată poate iniţia operaţia de regres

împotriva beneficiarului scontării, banca sau instituţia de forfetare renunţă expres la dreptul său de regres

asupra vânzătorului titlului.

Cu alte cuvinte, în cazul scontării dacă debitorul principal nu plăteşte, banca scontatoare îşi poate

recupera banii la scadenţă de la vânzătorul titlului sau de la oricare din obligaţii cambiali în ce ordine

doreşte.

În cazul forfetării, societatea de forfetare nu-şi poate recupera la scadenţă în caz de insolvabilitate a

debitorului plătitor, respectiv de la trasul cambiei sau de la emitentul biletului la ordin banii de la

vânzătorul titlului, adică de la primul beneficiar deoarece mecanismul forfetării nu îi dă dreptul

forfetistului să acţioneze la scadenţă împotriva trăgătorului, a beneficiarului sau a oricărui alt obligat

cambial.

Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării deoarece, de regulă taxa de forfetare reţinută

de bancă sau de instituţia de forfetare este mai mare decât taxa scontului, şi constă dintr-o rată fixă de

dobândă iar datorită faptului că instituţia de forfetare îşi asumă riscul de insolvabilitate al debitorului şi

riscul de credit, ţinând cont de faptul că cel care urmează să plătească la scadenţă nu este client al

societăţii de forfetare iar între cei doi să nu mai fi existat relaţii de afaceri la dobânda calculată se adaugă

comisionul instituţiei de finanţare stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care

creanţa (cambia sau biletul la ordin) este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea

de plată.

Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau transformarea unei

vânzări pe credit într-o vânzare pentru exportator.

Din punct de vedere juridic, scontarea şi forfetarea se aseamănă prin faptul că ambele presupun

transmiterea instrumentului prin andosare. Deosebirea semnificativă de natură juridică este marcată de

faptul că, în cazul scontării, noul beneficiar (banca de scont) îşi conservă dreptul de regres împotriva

trăgătorului/beneficiarului, pe când în cazul forfetării, forfetistul renunţă la acest drept.

- forfetarea implică atragerea de fonduri de pe piaţa eurodevizelor, pe când scontarea se face din

fondurile proprii ale băncilor sau pe baza celor obţinute din reescontare;

38

- taxa de forfetare este influenţată de nivelul dobânzii pe piaţa eurodevizelor, de nivelul garanţiilor

de plată, de durata creditului, de valuta de plată, de tipul de marfă vândut precum şi de ţara şi firma

importatoare, în timp ce taxa de scont este influenţată de nivelul taxei de rescont (a taxei oficiale a

scontului). Făcând o analiză se constată că numai nivelul dobânzii este uşor de cuantificat, ceilalţi factori

care influenţează taxa de forfetare trebuind să fie luaţi în considerare pentru fiecare caz în parte. Astfel

nivelul taxei de forfetare se stabileşte prin negocieri între forfetist şi beneficiarul cambiei. Acest mod de

stabilire a taxei este redat în limba franceză prin expresia “a forfait” care a fost preluată şi în alte limbi:

germană – “forfaiterung”, engleză – “forfait financing”.

4.2 Factoringul internaţional de export

Factoringul este operaţiunea care asigură finanţarea, administrarea creanţelor concretizate

în facturi şi/sau colectarea creanţelor la scadenţă şi/sau protecţia împotriva riscului de neplată,

efectuată de o societate bancară sau instituţie financiară specializată denumită "factor", pe bază

de contract încheiat cu o parte denumită "aderent", furnizoare de mărfuri sau prestatoare de

servicii2.

Prin operaţiunea de factoring aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de

garanţie reală mobiliară, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru

terţi.

Cu alte cuvinte, factoringul este operaţiunea de vânzare a facturilor de către o societate

furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, denumită în continuare aderent, către o

societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor.

Factorul finanţează aderentul pe baza facturilor primite de la acesta, contra unui Agio,

urmând ca la scadenţă să-şi recupereze creanţele de la clienţii aderentului.

Cumpărarea de către factor a creanţelor generate de facturi se efectuează la valoarea

nominală , din care se scade o dobândă denumită Agio egală cu dobânda LIBOR + p.p. pe an

proporţional cu perioada până la încasarea creanţelor.

În cazul contractelor pe credit, poate apărea riscul de insolvabilitate sau riscul de credit.

La această formă de risc este supus vânzătorul, atunci când cumpărătorul după primirea mărfii nu

vrea sau nu poate să achite la scadenţă preţul ei. Pentru prevenirea şi evitarea riscurilor de

insolvabilitate, exportatorul poate să transfere acest risc asupra societăţilor de factoring.

În timp ce creditul poate oferi numai finanţare, factoringul presupune un ansamblu de

servicii3:

2 N.M. nr.1/2005 - privind activitatea de creditare corporate optimizată 3 Ilie Mihai, (2003), Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, pag. 156

39

/ Finanţare. Suma finanţată poate fi de maxim 90% din valoarea nominală a facturilor şi până

la 100% cu avizul Direcţiei Afaceri Documentare Finanţarea Comerţului, din care se scad

comisioanele factorului, restul sumei fiind eliberată în momentul încasării facturilor de către

factor.

Perioada maximă de finanţare este de 180 de zile, în funcţie de perioada de timp rămasă de la

acceptarea la finanţare până la încasarea facturilor.

/ Urmărire şi administrare. Toate creanţele sunt evidenţiate în contabilitate, Serviciul de

administrare presupune şi gestionarea creanţelor preluate în regim de factoring, reflectarea

separată a facturilor finanţate, a facturilor care depăşesc plafonul de acoperire a riscului de

neplată, raportarea facturilor aflate în sold la sfârşitul fiecărei luni.

/ Colectarea creanţelor la scadenţă, informarea în scris de îndată pe aderent despre fiecare caz

de refuz de plată al unui debitor, notificarea debitorilor care nu respectă scadenţele.

/ Protecţia împotriva riscului de neplată prin acoperirea de către factor a contravalorii rămase

de 10% din creanţele neîncasate, în termen de 120 de zile de la scadenţa creanţei, în cazul

apariţiei riscului.

Aceste avantaje multiple le permit vânzătorilor să se concentreze asupra a ceea ce ştiu să facă

mai bine: promovarea şi vânzarea produselor.

Pentru a putea apela la creditarea prin factoring, aderenţii trebuie să îndeplinească

condiţiile de eligibilitate prevăzute la punctul 2.2 din N.M. nr.1/2005 privind activitatea de

creditare corporate optimizată.

În plus, nu se pretează derulării prin factoring produsele care necesită un grad mare de

finisare, produse unicat, o piaţă de desfacere extrem de restrânsă precum şi activitatea de

construcţii.

Produsele/serviciile facturate trebuie să fie livrate/prestate efectiv către terţi, facturile să nu

fie cesionate în favoarea altor datorii / obligaţii, iar scadenţa facturilor să nu depăşească 180 de

zile de la emitere.

Pentru derularea operaţiunilor de factoring între factor şi aderent se încheie un acord-cadru şi

acte adiţionale pentru fiecare debitor în parte.

După încheierea acordului-cadru, clientul aderent are obligaţia să prezinte factorului în

original o declaraţie de acceptare a cesiunii de creanţă dată de debitorul cedat sau să notifice

debitorul despre existenţa contractului intervenit cu factorul şi despre faptul că toate plăţile se

vor face în contul şi în favoarea factorului.

Din momentul notificării debitorului/primirii declaraţiei de acceptare, toate facturile

(originalul şi copiile) poartă următoarea menţiune:

40

"Prezenta factură este cesionată în favoarea Băncii Comerciale Române care este îndreptăţita să

primească contravaloarea acesteia. Plata facturii se va face către şi în favoarea Băncii

Comerciale Române (Sucursala Judeţeană / Sucursala / Agenţia) ……… cu sediul în

(adresa) ………………, Telex ……, în contul ………. deschis la …..……..…… menţionându-

se la detalii de plată numărul facturii şi emitentul acesteia.

Orice reclamaţie sau litigiu în legătură cu această factură va fi anunţată imediat Băncii

Comerciale Române.

Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla

transmitere a facturilor, factorul devenind proprietarul acestora.

Facturile, însoţite de documentele justificative (aviz de expediţie, scrisoare de trăsură etc.)

şi de chitanţa subrogatorie se pun la dispoziţia unităţii bancare teritoriale, în calitate de factor,

care după verificarea şi corelarea acestor documente, în limita plafoanelor aprobate, le va accepta

la plată sau le va refuza, după caz.

Dacă la scadenţă factorul nu încasează integral/parţial una sau mai multe facturi care au

făcut obiectul operaţiunii de factoring, după expirarea termenului de 40 de zile de la scadenţa

facturii, se stopează finanţarea până la recuperarea eventualelor restanţe şi se recuperează de la

aderent sumele neîncasate prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al

acestuia, sau valorificarea garanţiei generată de emiterea biletului la ordin.

4.3 Leasing-ul internațional

Cuvântul "Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul "leasing" și verbul "to lease"

care s-ar traduce, într-o primă accepţiune, prin "a închiria". Dezvoltarea din ultimele decenii a

acestui produs a confirmat însă o forma specifică de finanțare, a cărei denumire s-a depărtat de

înţelegerea inițială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire". Ca şi în cazul

chiriei, în prim planul operaţiei economice stă utilizarea obiectelor închiriate (echipamente

industriale, vehicule, clădiri, etc.) și nu proprietatea asupra acestora, astfel încăt utilizatorul (cel

care "primește" finanțarea în leasing) dobândește dreptul de folosință asupra obiectelor care

rămân însă în proprietatea locatorului (cel care "oferă" finanțarea în leasing).

Din punct de vedere juridic, văzut dinspre firmele specializate, leasingul internaţional este

o cumpărare în scop de închiriere urmată de o închiriere în scop de vânzare.

Unii autori consideră, însă, de data aceasta, din perspectiva beneficiarului, că leasing-ul

internaţional- denumit prin traducere din limba franceză și „credit-contract de închiriere

reprezintă o metodă de finanţare care, în esenţă, se poate asimila imprumutului.

41

Alţi autori, analizând ce anume face leasingul atractiv atât pentru fabricanţi, comercianţi

ori alţi furnizori de servicii ne-financiare, pe de o parte, cât și, de cealaltă parte, pentru instituţiile

financiare, constată că leasingul reprezintă o formă de evitare a impozitelor.

Potrivit art.l din Ordonanta Guvernului nr.51/1997, republicată, operaţiunile de leasing

sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator transmite pentru o perioadă

determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi,

denumită utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.

Pentru beneficiar, leasingul internaţional este o operaţiune de finanţare care-i permite să

dispună de un bun după cum crede de cuviinţă, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiţii,

ci plătind o chirie.

Beneficiarul își alege bunul pe care dorește să-l exploateze, examinând el însuși împreună

cu furnizorul caracteristicile tehnice și condiţiile de cumpărare; comanda este adresată

producătorului extern prin intermediul societăţii de leasing.

Contractul intră în funcţiune începând cu livrarea materialului către utilizator; durata

închirierii este prevăzută, în general, pentru perioada de viaţă economică a utilajului sau pentru

perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractual există trei posibilităţii: fie

înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în

contract, fie reînnoirea contractului de leasing.

Leasing-ul internaţional este un pas înainte în finanţarea societăţilor care doresc să-și

achiziţioneze utilaje și echipamente. Tehnica finanţării prin leasing internaţional vine să dea

satisfacţie agenţilor economici care nu pot să obţină credite de la instituţiile de credit sau nu pot

să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a

afecta dinamismul specific domeniului comercial. Interesul practic al leasing-ului este de a

asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca beneficiarul să

constituie măsuri asiguratorii prin aceasta leasing-ul se distinge de tradiţionala creditare a

investiţiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei. De aceea

leasing-ul, ca tehnică de finanţare, vizează, în primul râand întreprinderile care urmăresc lărgirea

activităţii și ridicarea performanţelor, iar, pe plan general, asigură progresul tehnic.

Operațiunile de leasing sunt realizate numai de societăți specializate în calitate de

locator/finanțator. Societățile de leasing sunt persoane juridice având ca obiect de activitate

desfășurarea operațiunilor de leasing.

Finanțarea societăților de leasing poate proveni din trei surse:

- fonduri proprii, însemnând aporturi la capitalul social al acționarilor fondatori (instituţiile

de credit, companii de asigurare, societăți comerciale), și beneficiile cuprinse în fondurile de

rezervă;

42

- emisiunea de acțiuni și obligațiuni în condițiile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 52/1994;

- împrumuturi de la bănci si alte instituții financiare, în situația împrumuturilor, apare

problema garanțiilor întrucât gajarea fondului de comerț al societății de leasing constituie o

soluție teoretică, însă dificilă în practică.

Obiectul tranzacției de leasing poate consta în active imobile sau mobile de folosință

îndelungată, aflate în circuitul civil. În cazul exploatării comerciale, orice bun mobil sau imobil

poate fi solicitat de comerciantul utilizator și finanțat de societatea de leasing. În cazul

persoanelor fizice, privite în calitate de consumator, operațiunile de leasing pot avea ca obiect

numai bunurile de folosință îndelungată și imobilele cu destinație de locuință.

Contractele de leasing pot fi de 2 feluri:

• Leasing financiar;

• Leasing operațional.

În tabelul de ma jos vom prezenta diferențele între aceste două tipuri de leasing, pentru a

avea o privire mai bună asupra leasingului și pentru a determina forma cea mai avantajoasă.

Tabelul 1. Diferența dintre leasingul financiar și leasingul operațional

Leasingul financiar Leasingul operațional -are o formă foarte des utilizată; -se aseamănă cu un contract de credit bancar; - rata de leasing este formată din cota-parte din valoarea de intrare a bunului plus dobânda de leasing, care este comparabilă cu rata medie a dobânzilor bancare; -amortizarea se efectuează de către locatar în conformitate cu legea nr 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale; -se înregistrează în contabilitatea clientului ca un mijloc fix, deducând cheltuielile cu amortizarea iar din rata de leasing cheltuielile cu dobânda; -la încheierea contractului, utilizatorul devine propietarul bunului; -avansul este obligatoriu; -intră în calculul gradului de îndatorare; -acestă formă de leasing este utilizat de firme mici și mijlocii.

-are o formă mai puțin utilizată; -se aseamănă cu un contact de închiriere; -rata de leasing este compusă din cota-parte din amortizarea calculată legal plus un profit stabilit prin negociere; -amortizarea se efectuează de către finanțator, cu posibilitatea amortizării întregii valori a bunului- valoarea reziduală pe parcursul duratei contractului, dar nu mai puțin de 3 ani; -se înregistreză în contabilitatea firmei de leasing ca un mijloc fix, valoarea ratei de leasing fiind în totalitate cheltuială deductibilă pentru client; -la încheierea contractului, utilizatorul este obligat să returneze bunul; -avansul nu este obligatoriu; -nu intră în calculul gradului de îndatorare; -acestă formă de leasing este folosit de companii care se modernizează foarte repede.

43

Derularea operațiunii de leasing presupune parcurgerea mai multor faze, de la cea a

aranjamentelor precontractuale până la lichidarea tranzacției prin cumpărarea definitivă a

bunului de către beneficiar sau prin restituirea lui către societatea de leasing, după cum se poate

observa în figura de mai jos:

Derularea operațiunii de leasing

Unele state acordă facilități societăților de leasing și stimulează operațiunile de leasing.

Spre exemplu, în Franța, societățile de leasing beneficiază de importante facilități fiscale:

(exonerarea de impozit pe profit, cu condiția de a distribui 85% din beneficiul net realizat,

posibilitatea de amortizare contabilă a imobilelor într-o perioadă mai scurtă și cu alegerea

modalității de amortizare (lineară, progresivă sau degresivă), constituirea de provizioane

deductibile pentru a compensa diferența dintre valoarea reziduală contabilă și valoarea reziduală

garantată (sau prețul cesiunii), exonerarea de taxa de transmitere a proprietății cu excepția taxei

de publicitate financiară de 0,6%, posibilitatea de a avea participații în societățile imobiliare).

44

CAPITOLUL 5

FORMAREA ŞI UTILIZAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE

5.1 Lichiditatea internaţională

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace băneşti

cu circulaţie internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de

vânzare/cumpărare de valută şi de alte valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri,

alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a

unui stat.

5.1.1 Structura lichidităţii internaţionale

Lichiditatea internaţională poate fi privită în sens strict ca o sumă a rezervelor de valute,

aur, devize deţinute de autorităţile valutare ale unui stat şi în sens larg ca suma tuturor

mijloacelor de plată utilizate în relaţiile internaţionale de care dispun la un moment dat, băncile

centrale, comerciale şi particularii (valute, devize, aur, credite primite, rambursări de credite,

dobânzi de încasat ajunse la scadenţă etc.).

La nivelul fiecărei ţări, băncile centrale au rolul principal în administrarea lichidităţii

internaţionale deoarece ele deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din

sistem. În situaţia în care o ţară se confruntă cu lipsă de lichiditate, aceasta poate apela la

practicarea decontării plăţilor internaţionale pe bază de clearing, în relaţia dintre anumite ţări.

Deconatarea pe bază de clearing este caracteristică mai ales ţărilor în curs de dezvoltare ce au

monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate în anumite ţări este o

situaţie nefavorabilă deoarece determină contractarea de către ţările respective a unor datorii

externe cu repercursiuni ulterioare asupra dezvoltării acestor ţări.

În situaţia în care lichiditatea internaţională constă din mijloace de plată (valute, devize,

aur) existente în rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice moment pentru

stingerea obligaţiilor de plată în context internaţional, lichiditatea este necondiţionată.

Lichiditatea poate avea şi caracter condiţionat dacă mijloacele de plată de care dispun

autorităţile valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii (împrumuturi interguvernamentale,

credite obţinute de la Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de

încasat etc.).4

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

• rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de

valute, aur, disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;

4 www.ase.ro/upcpr/profesori/168/CURS%206+7.doc

45

• mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută

deţinute de băncile comerciale, instituţii financiare, agenţii economici nonbancari, persoane

fizice.

5.1.2. Rolul lichidităţii internaţionale

Rolul principal în administrarea lichidităţii internaţionale, la nivelul fiecărei ţări, îl au

băncile centrale care deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din sistem.

Lipsa de lichiditate stă la baza practicării decontării plăţilor internaţionale pe bază de clearing, în

relaţia dintre anumite ţări.

Ea este caracteristică mai ales ţărilor în curs de dezvoltare, cu moneda neconvertibilă sau

cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate în anumite ţări determină contractarea de către

ţările respective a unor datorii externe care duc la îngreunarea dezvoltării acestor ţări.

Lichiditatea internaţională poate fi:

• necondiţionată, când constă din mijloace de plată alcătuite din valută, devize, liber

convertibile şi aur, existente în rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice

moment pentru stingerea obligaţilor de plată în context internaţional;

• condiţionată, constituită din mijloace de plată de care autorităţile valutare pot dispune

numai în anumite situaţii (de exemplu: împrumuturi interguvernamentale, credite obţinute de la

Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de încasat).

5.1.3. Componenţa lichidităţii internaţionale

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

• rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de

valute, aur, disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;

• mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută

deţinute de băncile comerciale, instituţie financiară, agenţi economici nonbancari, persoane

fizice.

Structura lichidităţii internaţionale include în sine următoarele componente:

• Rezervele oficiale a ţării;

• Rezervele oficiale de aur;

• Poziţia de rezervă în FMI (ţara-membru primeşte un drept automat de a fi creditată în

valută străină cu nu mai puţin de 25% de la cota ei în FMI);

• Conturile în DST.

46

Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, gradul de

participare al ţării la schimburile internaţionale, eficienţa şi competitivitatea produselor pe

pieţele externe.

Lichiditatea internaţională se exprimă prin anumiţi indicatori:

• lichiditatea internaţională (Li) se apreciază prin intermediul raportului dintre rezervele

internaţionale (Rvi) şi masa monetară în circulaţie (Mn); Li= Rvi / Mn

• lichiditatea internaţională se exprimă pe baza raportului dintre rezervele internaţionale şi

angajamentele la vedere şi la termen ale băncii centrale (Ab); Li= Rvi / Ab

• lichiditatea internaţională a unei ţări se reflectă prin raportul dintre rezervele

internaţionale şi deficitul balanţei de plăţi externe (De); Li= Rvi / De

• raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări, îl reprezintă

cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor (l); Li= Rvi / Im

Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care se pot

acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală, în măsura în

care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaţionale,

dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele internaţionale acoperă valoarea

importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăţi în asigurarea lichidităţii internaţionale.

Lichiditatea internaţională poate să se asigure prin acces pe pieţele internaţionale, iar rezervele să

reprezinte factorul de garanţie. Lichiditatea internaţională îndeplineşte trei funcţii de bază: ca

mijloc de formare a rezervelor lichide, mijloc de plăţi internaţionale (în general pentru finanţarea

deficitului balanţei de plăţi) şi mijloc al intervenţiei valutare (de protejare a cursului de schimb al

monedei). Partea de bază a lichidităţii internaţionale sunt rezervele oficiale valutare şi de aur,

adică rezervele de aur şi valută străină a băncii centrale şi organele financiare a ţării. Către

rezervele oficiale valutare şi de aur se referă rezerva de aur în lingouri standarde, şi de asemeni

active străine cu o lichiditate înaltă în valută liber convertibilă (rezerve valutare). În afară de

aceasta, în rezervele de aur pot fi incluse metalele preţioase (platină şi argint). Mijloacele cu

lichiditate înaltă trebuie să fie plasate în instituţii sigure cu un risc minimal, adică instituţii care

se clasifică conform clasificării internaţionale ca instituţii de categorie înaltă de siguranţă.

Un loc important în lichiditatea internaţională îl ocupă aurul. El se utilizează ca mijloc

extraordinar pentru acoperirea obligaţiilor externe prin intermediul vînzării pe piaţă pentru o

anumită valută străină sau transmiterii creditorului în calitate de gaj la primirea creditelor externe.

Poziţiile lichide a ţărilor-debitoare sunt caracterizate de următorul indicator:

• Rezervele valutare şi de aur / Datoria externă

Rezervele proprii formează lichiditatea necondiţionată. Băncile centrale pot să o dirijeze

fără restricţii. Resursele împrumutate formează lichiditatea condiţionată. La ele se referă

47

creditele băncilor centrale şi private străine, şi de asemenea FMI. Utilizarea resurselor

împrumutate este legată de îndeplinirea anumitor cerinţe a creditorilor.

5.1.4. Lichiditatea şi solvabilitatea internaţională

În legătură directă cu echilibrul financiar-monetar se află şi categoriile de lichiditate şi

solvabilitate internaţională. În unele perioade s+a pus semnul egalităţii între aceste două categorii

deşi, din punct de vedere al structurii şi rolului lor, acestea diferă atât pe plan extern, cât şi pe

plan intern.

Lichiditatea cunoaşte în literatura de specialitate mai multe accepţiuni. Astfel, într-o primă

accepţiune, lichiditatea reprezintă indicatorul statistic care exprimă poziţia economică a ţărilor pe

plan internaţional prin disponibilităţile şi rezervele de aur şi devize care să asigure satisfacerea

obligaţiilor de plată în străinătate şi deci, gradul de lichiditate al unei ţări este apreciat în funcţie

de raportul dintre rezervele de aur şi valută, pe de o parte, şi valoarea importurilor pe de altă

parte.5

O altă definiţie dată lichidităţii internaţionale este aceea de capacitate a unui stat de a

transforma rapid şi fără greutăţi activele sale în mijloace de plată în vederea stingerii unor

obligaţii monetare în context internaţional.6

Într-o altă accepţiune lichiditatea internaţională este definită ca fiind totalitatea mijloacelor

de plată de care dispune o ţară, în străinătate , care pot fi uşor şi imediat transformabile în bani,

indiferent dacă aceste mijloace sunt deţinute de banca centrală sau de alte bănci ori de particulari

din acea ţară.7 În această accepţiune , structura lichidităţii internaţionale este următoarea:

• rezerva valutară internaţională

• mijloacele de plată internaţionale şi activele internaţionale

Lichiditatea internaţională mai poate fi definită, într-un sens mai restrâns, ca fiind

reprezentată de rezervele de mijloace de paltă străine de care o ţară are nevoie pentru a face faţă

eventualelor fluctuaţii temporare ale veniturilor şi cheltuielilor externe.8 În acest caz, elementele

structurale ale lichidităţii internaţionale sunt:

• rezervele valutare internaţionale aflate la Banca Centrală

• creditele internaţionale acordate de organismele internaţionale

• facilităţile temporare pe care băncile centrale şi le acordă, pe bază de reciprocitate.

5 C. Kiritescu. Relatii valutar-financiare internationale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, pag. 256 6 Paul Bran. Relatii financiare si monetare internationale. Editura Economica, Bucuresti, 1995, pag. 162. 7 C-tin Floricel. Op.cit., pag. 200. ∗) Situatia de la 31 decembrie 2001, conf. Raportului anual al Bancii Nationale a Romaniei, inregistrat la Parlament pe 28 iunie 2002. 8 C-tin Floricel. Op.cit., pag. 201.

48

În această accepţiune, se remarcă faptul că în structura lichidităţii internaţionale nu mai este

inclusă şi categoria de mijloace de plată internaţionale deţinute de băncile şi particularii din ţară.

Mai mult decât atât, lichiditatea se rezumă, în concepţia unora, doar la rezervele

internaţionale aflate la Banca Centrală.

În concepţia Fondului Monetar Internaţional , lichidiatea internaţională este formată din

orice stoc de valute convertibile sau neconvertibile folosite în relaţiile de plăţi. Fondul Monetar

Internaţional consideră că lichiditatea internaţională este reprezentată de o sumă ce se compune

din stocul de aur valutar, stocul de devize, DST şi creanţele asupra Fondului Monetar

Internațional.9

Indiferent însă de diversele accepțiuni date, prin noțiunea de lichiditate trebuie înțeleasă, în

final, atitudinea de a plăti cu promptitudine. În practică, un activ este considerat lichid atunci

când poate fi schimbat imediat într-un alt activ, motiv pentru care valuta este un element cu o

lichiditate foarte mare.

Solvabilitatea sau capacitatea de plată a unui stat apare în situația în care, alături de

lichiditate, statul respectiv poate folosi și alte resurse pentru a face față plăților exigibile într-o

anumită perioadă de timp. În principiu, pentru a stabili capacitatea de plată a unui stat este

necesar să fie luate în considerare: activele din rezerva valutară internațională (aur, valute,DST),

active deținujte de bănci și alte persoane juridice, depozite la vedere sau la termen, valori

mobiliare în valută, facilități de creditare publice sau private, starea internă a economiei precum

și starea balanței de plăți externe.

5.2 REZERVELE VALUTARE

5.2.1. Concepte privind rezervele valutare

Indiferent care definiție a lichidității internaționale o avem în vedere, se observă că rolul

cel mai important ca și componentă a acesteia îl joacă rezerva monetară internațională. În

structura rezervei monetare internaționale se cuprind: aurul, rezervele valutare, disponibilitățile

DST și creanța țării respective asupra FMI. Fiecare din aceste active se formeaza în mod diferit,

depinzând de activitatea financiar valutară a țării respective, caracterizată printr-o balanță de

plăți excedentară.

Excedentul balanței de plăți stă la baza formării rezervei monetare internaționale.

Rezerva de aur, compusă din stocul de consum și din stocul intangibil, se formează fie din

producția internă, fie din cumpărări de pe piață. O perioada de timp a existat o nepotrivire între

prețul oficial al aurului fixat prin acorduri internaționale și prețul pieței.

9 http://www.wall-street.ro

49

Rezervele valutare cuprind diferite forme de creanțe asupra străinătății deținute de

organismele financiare centrale ale unei țări, și anume: depunerea la bănci, valute și efecte,

bonuri de tezaur, obligațiuni guvernamentale, precum și alte creanțe utilizabile, la nevoie chiar și

creanțe nevalorificabile pe piața internațională intervenite între băncile centrale și

guvernamentale, indiferent în ce monedă ar fi exprimate, cu condiția ca aceasta să fie o valută

convertibilă. Rezervele valutare constituie partea cea mai importantă a rezervei monetare

internaționale. Rezerva de valută și devize se formează, de asemenea, ca urmare a balanței de

plăți excedentare a țării respective.

Disponibilitățile DST se constituie prin alocări de către FMI sau prin încasări din

operațiunile cu Fondul Monetar Internațional sau cu țări membre deținătoare de DST. Utilizarea

DST este limitată la anumite operațiuni reglementate de FMI, dar importanța acestor monezi de

cont este în creștere. Creanțele asupra FMI ale unei țări sunt constituite din virările în plus la

FMI, peste cota de participare a țării, făcute în moneda proprie, în raport cu disponibilitățile FMI

în aceeași monedă.

În general, rezervele monetare internaționale se folosesc pentru:

• echilibrarea balanței de plăți, dacă deficitul balanței nu poate fi acoperit în alt mod;

• garantarea unui împrumut extern, atunci când este nevoie de acesta pentru echilibrarea

balanței de plăți;

• intervenție pe piața monetară pentru a influența favorabil moneda națională prin vânzare

de rezerve monetare în scopul de a schimba raportul cerere - ofertă de pe piață;

• plasarea temporară a excedentului balanței de plățîn vederea fructificăii acestuia.

Rezerva monetară internațională prin faptul că trebuie să fie imediat disponibilă, este

relativ imobilizată. Totuși, apare necesitatea ca elementele conținute să fie valorificate pe piața

valutară pentru a aduce un venit, ceea ce creează o problemă, aceea a modului de plasare. Ori,

componentele rezervei monetare se comportă diferit în privința valorificării și a păstrării lor.

Astfel, aurul se păstreaza în tezaurul băncii centrale sau la anumite bănci externe, cum ar fi

Banca Reglementelor Internaționale, ceea ce implică cheltuielile de întreținere și păstrare. Prin

renunțarea de către organismele financiar - valutare la impunerea unui preț oficial, aurul a

devenit o marfă supusă prețului fluctuant al pieței și deci, cu anumite precauții, el poate fi

valorificat. Disponibilitățile DST se formează în cea mai mare parte, asa cum s-a arătat, din

alocările făcute de FMI, gratuit, dar cu percepere de dobândă. DST-urile pot fi obiectul unor

tranzacții cu schimbare de valută, dar acestea se fac în anumite condiții stabilite de FMI.

Rolul de bază în lichiditatea internaţională îl ocupă rezervele valutare internaţionale.

Rezervele internaţionale reflectă disponibilităţile în valută şi în alte active ce se păstrează şi

administrează de către autoritatea monetară a unei ţări şi se folosesc pentru echilibrarea balanţei

50

de plăţi externe, precum şi pentru susţinerea cursului de schimb al monedei. Rezervele

internaţionale ale unei ţări se delimitează de alte mijloace de plată internaţionale, prin

următoarele:

• rezervele internaţionale se păstrează şi administrează de către autoritatea monetară (banca

centrală) a unei ţări;

• rezervele internaţionale sunt destinate echilibrării balanţei de plăţi;

• rezervele internaţionale contribuie la susţinerea cursului de schimb în anu¬mite limite şi

la protejarea monedei naţionale;

• rezervele internaţionale asigură garantarea solvabilităţii ţării care solicită finanţarea

externă în vederea acoperirii deficitului balanţei de plăţi;

• excedentele din balanţele de plăţi se pot plasa temporar pentru a obţine resurse din

valorificarea lor pe o perioadă de timp. În sfera rezervelor internaţionale se încadrează: rezervele

de valută şi în alte active, drepturile speciale de tragere, Euro, rezerva de aur şi poziţia ţării la

Fondul Monetar Internaţional. Rezervele internaţionale se deosebesc de „acoperirea monetară"

prin care erau garantate bancnotele emise de bancă, deoarece mărimea lor nu mai depinde de

masa banilor în circulaţie. Fiecare component al rezervei valutare se formează prin operaţiuni

specifice. Devizele convertibile rezultă în urma operaţiunilor din balanţa de plăţi, primiri de

fonduri financiare, credite precum şi din operaţiunile de cumpărare de pe piaţa valutară.

Disponibilul D.S.T. are ca provenenţă emisiunile F.M.I. şi distribuirile sale gratuite către ţările

membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiuni de creditare în cadrul mecanismului

D.S.T. D.S.T.-urile pot fi obiectul unor tranzacţii cu schimbare de valută, dar acestea se fac în

anumite condiţii stabilite de F.M.I. Poziţia de creditare faţă de F.M.I. este, de asemenea, supusă

controlului F.M.I. şi nu poate face obiectul unei tranzacţii. Aurul monetar provine din

achiziţionările Băncii Centrale, din producţia internă a ţării sau de pe piaţa internaţională a

aurului.

5.2.2. Componența rezervelor valutare

Elementul cel mai important al lichiditatii îl reprezintă rezerva valutară, ca sumă a activelor

externe deținute de autoritățile unui stat sub formă de: aur, valute în conturi curente și depozite la

termen, DST, creanțe asupra FMI, titluri exprimate în monede convertibile, alte creanțe.

Pe plan internațional, rezervele valutare sunt urmărite ca un indicator important, ele

caracterizând economiile naționale în privința credibilității financiare și economice. Se consideră

un nivel corespunzător pentru rezerva valutară acel nivel care poate acoperi nivelul importului

țării respective pentru o perioadă de 3-5 luni fără a se apela la alte mijloace de plată; de aceea,

51

fiecare stat, chiar în condițiile unei balanțe de plăți echilibrată, își formează o rezervă valutară

pentru a o utiliza în situații critice.

Fiecare componentă a rezervelor valutare se formează prin operațiuni specifice.

• aurul monetar provine din achizițiile Băncii Centrale din producția internă a țării sau de

pe piața internațională a aurului, precum și din alte surse (returnări din fondurile de la instituțiile

internaționale, confiscări etc.);

• rezerva în valute = se constituie diferit în funcție de gradul de convertibilitate al monedei

naționale:

• pentru țările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanțelor de plăți

ale țărilor emitente ale valutelor de rezervă;

• pentru țările cu monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată se constituie din

încasările la export care depășesc plățile pentru import, primiri de fonduri financiare și de credit,

transferuri, operațiuni de cumparare pe piața valutară.

Rezerva de valute se compune în principal din valutele liber utilizabile, dar și din alte

valute cu convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel

internațional. Fiecare țară își constituie rezerva de valute prin luarea în considerare a

operațiunilor comerciale și necomerciale derulate cu precădere în anumite valute, precum și din

valute cu o stabilitate cât mai ridicată astfel încât pierderile generate de fluctuația cursului

valutelor de rezervă să fie limitate.

Rezerva în DST are ca proveniență emisiunile FMI și distribuirile sale gratuite către țările

membre, precum și încasările ulterioare pentru operațiunile de creditare în cadrul mecanismului

DST. Alocările de DST au la bază contribuția fiecărei țări la constituirea resurselor fondului, iar

utilizarea DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor de DST pentru procurarea de valute

convertibile în vederea onorării obligațiilor de plată și pentru echilibrarea balanței de plăți.

Poziția creditoare la FMI se obține prin mecanismul Drepturilor Obținute de Tragere

(DOT), care se bazează pe structura contribuției fiecărei țări la formarea resurselor FMI:

• 25% din contribuție se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST

(inițial această parte putea fi achitată și în aur);

• 75% din contribuție este reprezentată de moneda națională a țării membre într-un cont pe

numele FMI păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.

În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuția la Fond în moneda

națională este mai mic decât nivelul de 75%, apare poziția creditoare a țării respective față de

FMI. Astfel, mecanismul DOT presupune că pentru procurarea mijloacelor de plată exprimate în

moneda altei țări membre la Fond se pot efectua trageri asupra părții din contribuția păstrată pe

numele FMI în moneda țării partenere.

52

5.2.3. Sursele rezervelor valutare

“Rezerva internaţională a unei ţări, mai ales dacă e vorba de componenta care aparţine

băncii centrale, cea ţinută în conturile BNR, trebuie să fie strâns legată de emisiune. În momentul

în care cumpărăm facem emisiune. Dacă acest lucru simplu este uitat...”

Mugur Isărescu (5 octombrie 2010)

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace

băneşti cu circulaţie internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de

vânzare/cumpărare de valută şi de alte valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri,

alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a

unui stat.

În cadrul lichidităţii internaţionale, cel mai important element îl reprezintă rezerva

oficială, ca sumă a activelor externe deţinute de autorităţile unui stat sub formă de:

• valute

• Aur

• DST

• creanţe asupra Fondului Monetar Internaţional

• titluri exprimate în monede convertibile

• alte creanţe

Pe plan internaţional, rezervele oficiale constituie un indicator important, ele

caracterizând economiile naţionale în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră

un nivel corespunzător pentru rezerva oficială acel nivel care poate acoperi importurile ţării

respective pentru o perioadă de 3 - 5 luni fără a se apela la alte mijloace de plată; de aceea,

fiecare stat, chiar în condiţiile unei balanţe de plăţi echilibrată, îşi formează o rezervă oficială

pentru a o utiliza în situaţii critice.

Fiecare componentă a rezervelor oficiale se formează prin operaţiuni specifice. Astfel,

rezerva în valute se constituie diferit în funcţie de gradul de convertibilitate al monedei naţionale:

Pentru ţările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanţelor de plăţi ale

ţărilor emitente ale valutelor de rezervă iar pentru ţările cu monedă neconvertibilă sau cu

convertibilitate limitată se constituie din încasările la export care depăşesc plăţile pentru import,

din primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri, operaţiuni de cumpărare de pe piaţa

valutară etc.

În cadrul rezervei de valute sunt incluse în principal valutele liber utilizabile, dar şi alte

valute cu convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel

internaţional. La constituirea rezervei valutare, fiecare ţară are în vedere operaţiunile comerciale

53

şi necomerciale derulate cu precădere în anumite valute, precum şi valutele cu o stabilitate cât

mai ridicată astfel încât pierderile generate de fluctuaţia cursului valutelor de rezervă să fie

limitate.

Aurul monetar provine din achiziţiile Băncii Centrale din producţia internă a ţării sau de

pe piaţa internaţională a aurului, precum şi din alte surse (returnări din fondurile de la instituţiile

internaţionale, confiscări etc.);

Rezerva în DST are ca provenienţă emisiunile Fondului Monetar Internaţional şi

distribuirile sale gratuite către ţările membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiunile

de creditare în cadrul mecanismului DST. Alocările de DST au la bază contribuţia fiecărei ţări la

constituirea resurselor fondului, iar utilizarea DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor

de DST pentru procurarea de valute convertibile în vederea onorării obligaţiilor de plată şi pentru

echilibrarea balanţei de plăţi.

Poziţia creditoare în cadrul FMI se obţine prin Mecanismul Drepturilor Obişnuite de

Tragere care se bazează pe structura contribuţiei fiecărei ţări la formarea resurselor Fondului

Monetar Internaţional:

• 25% din contribuţie se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST;

• 75% din contribuţie este reprezentată de moneda naţională a ţării membre într-un cont pe

numele Fondului Monetar Internaţional păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.

În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuţia la Fond în monedă

naţională este mai mic decât nivelul de 75%, apare poziţia creditoare a ţării respective în cadrul

Fondului Monetar Internaţional. Astfel, Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere presupune

că pentru procurarea mijloacelor de plată exprimate în moneda altei ţări membre la Fond se pot

efectua trageri asupra părţii din contribuţia păstrată pe numele Fondului Monetar Internaţional în

moneda ţării respective.

Abaterile faţă de nivelul de 75% monedă naţională reprezintă:

• datorie în cadrul FMI, dacă nivelul real depăşeşte 75%

• o creanţă în cadrul FMI, dacă nivelul real se situează sub 75%

Sursele de formare ale rezervei valutare

• Cumpărări de valută de pe piaţa valutară din România

• Sumele cumpărate de BNR de la MFP provenind din împrumuturi externe în valute liber

convertibile

• Dobânzile, comisioanele şi alte venituri în valută rezultate din operaţiuni de administrare

a rezervelor

• Creditele bancare contractate şi depozitele atrase de BNR în valute liber convertibile, în

nume propriu, în condiţiile legii

54

Din componența rezervelor valutare fac parte următoarele:

• aur,

• devize,

• poziția la FMI,

• dețineri de DST.

Mai jos este prezentată grafic compoziţia rezervei valutare a României la 31 decembrie 2013.

63%

29%

8%

EURO

USD

AUR si alte valute

Sursa: BNR

5.2.4. Destinațiile rezervelor valutare

Scopul principal pentru care o țară își constituie rezerve valutare este reprezentat de dorința

sa de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de stingere a unor obligații valutare în

context internațional. Însă, rezerva valutară intră în operațiunile de plată internaționale după

epuizarea celorlalte modalități reprezentate de: încasarea contravalorii exportului, angajarea de

credite comerciale și bancare, primirea de fonduri financiare, mobilizarea de fonduri pe piața

internațională de capital etc.

Destinațiile rzervei valutare vizează:

• acoperirea deficitului balanței de plăți, prin balansarea acesteia cu ajutorul operațiunilor

de tip monetar (încasări din rezerva valutară pentru plăți în afara țării);

• intervenții pe piața valuatară pentru a sprijini cursul monedei naționale în raport cu

celelalte monede (se influențează raportul cerere/ofertă de valută);

• garantarea solvabilității economiei naționale pe piața financiar-monetară internațională

(se influențează poziția țării pe scara bonității întocmită de organisme financiare internaționale

specializate).

55

Gestionarea rezervei valutare internaționale are în vedere două obiective: lichiditatea și

rentabilitatea.

Lichiditatea se referă la posibilitatea transformării rapide și fără pierderi a rezervei

valutare în mijloace de plată necesare onorării unor obligații la un moment dat.

De aceea, rezerva valutară se structurează într-o parte lichidă păstrată în conturi la vedere

și într-o parte stabilă (permanentă) păstrată în depozite la termen sau plasată în titluri de valoare

care să permită o fructificare cât mai importantă.

Lichiditatea rezervei valutare ia în considerare și structura sa pe valute, deoarece băncile

centrale dețin în rezervă valutele cel mai intens solicitate ca mijloc de plată. Dacă rezerva

include în proporții însemnate aur și DST, gradul de lichiditate al rezervei va fi mai scăzut

deoarece folosirea acestor elemente ale rezervei presupune transformarea lor prealabilă în valute

convertibile. Rentabilitatea reprezintă posibilitatea fructificării sumelor păstrate în rezervă prin

plasamente în străinătate, pe piața monetară și financiară. Fructificarea vizează:

• încasarea unor dobânzi prin păstrarea rezervei în depozite la termen la bănci din

străinătate;

• încasarea de dobânzi prin plasamente în obligațiuni emise de alte state (plasamente

garantate cu grad ridicat de siguranță);

• încasări din dividende prin plasarea rezervei pe piața acțiunilor străine.

56

CAPITOLUL 6

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ

6.1 Conceptul de balanţă de plăţi externă

Noţiunea de balanţă 10 a fost lansată iniţial de mercantilişti în secolul al XVII-lea şi

reprezentă acel concept teoretic care asigură relaţia între analiza economică la scară naţională şi

schimburile cu străinătatea.

Conform BNR, balanţa de plăţi cuprinde sinteza tranzacţiilor economice şi financiare ale

României cu restul lumii, pe o perioadă de timp determinată, referitoare la bunuri, servicii,

venituri, transferuri fără contraprestaţie (donaţii, ajutoare şi altele asemenea), precum şi la

creanţe şi obligaţii financiare.

Conform FMI, balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă

care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între

rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an).

Balanţa de plăţi externe cuprinde tranzacţiile care se derulează între rezidenţi şi nerezidenţi,

distincţia dintre cele două categorii neavând la bază naţionalitatea sau alte criterii legale, ci

accepţiunea economică date acestora. Prin urmare rezidenţii unei economii sun următorii:

persoane fizice care îşi creează o gospodărie în ţară; persoane juridice (intreprinderi, corporaţii şi

cvasicorporaţii – sucursale ale investitorilor străini direcţi) autorizate să desfăşoare activităţi în

ţară; instituţii non-profit; Guvernul şi Administraţia publică locală.

În rândul nerezidenţilor se numără: persoanele fiziceşi juridice străine, care işi desfăşoară

activitatea în afara teritoriului românesc; persoanele fizice şi juridice române care şi-au mutat

centrul de activitate în străinătate; filiale şi sucursalele intreprinderilor româneşti stabilite în

străinătate; turiştii, oamenii de afaceri, funcţionarii diplomatici străini aflaţi în România.

Aceste concepte sunt necesare deoarece operaţiunile valutare luate în considerare

la întocmirea balanţei de plăţi externe sunt numai acelea care au loc între un rezident şi

nerezident.

Blanţa de plăţi, în prezent a devenit un instrument care furnizează o multitudine de

informaţii indispensabile pentru analizarea situaţiei economice din toate ţările lumii. În balanţa

de plăţi îşi găseşte finalitatea în expresie valorică toate activele economice şi tehnico-ştiinţifice,

ca şi alte relaţii pe care un stat le poate avea cu alte state.

10 Balanţa de plăţi, Situaţie statistică care prezintă, în mod sumar, tranzacţiile desfaşurate de o economie cu restul lumii. Balanţa prezintă valoarea totală a tranzacţiilor desfăşurate de populaţie, companii şi administraţia publică dintr-o anumită ţară cu entităţi similare din alte ţări. http://www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar~litera-s.html, 10 Oct.2012, ora 10:16

57

La baza elaborării balanţei de plăţi externe stă conceptul de tranzacţie internaţională, prin

aceasta înţelegându-se crearea, transformarea, comercializarea, transferul sau stingerea unei

valori economice în relaţiile unei economii cu restul lumii. Tranzacţia presupune schimbul de

proprietate asupra bunurilor materiale şi / sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau

disponibilitatea de forţă de muncă sau de capital în relaţiile dintre rezidenţi şi nerezidenţi.

Principalele modalităţi de atragere a fondurilor către sistemul valutar-financiar se

concretizează în plasarea directă de capital, plasarea de titluri de plată în altă economie, cotizaţii

plătite la instituţii internaţionale, plata primelor de asigurare, plata dividendelor, plăţi la dobânzi,

retrageri de capital, etc. Adăugând la acestea şi fondurile provenite din activitatea de ceditare

internaţională prin intermediul cărora se pun în mişcare fonduri şi mijloace de plată pentru

stimularea comerţului internaţional, dar şi transferurile particulare prin intermediul cărora au loc

mişcări de valute, fie pentru mijlocirea efectivă a schimburilor economice, fie în scop

speculativ11 , vom obţine principalele elemente care se reflecă în balanţa de plăţi externe a

fiecărui stat.

Momentul de înregistrare al tranzacţiilor este momentul schimbului de proprietate şi nu

cel a efectuării plăţii. În mod concret momentul înregistrării s-a convenit a fi data la care

operaţiunile valutare sunt înscrise în evidenţele contabile ale societăţilor bancare.

11 Speculaţie, Operaţie de cumpărări şi vânzări succesive de valori materiale sau de active financiare în scopul realizării unui câstig prin revânzarea sau răscumpărarea lor în condiţii conjuncturale favorabile. http://www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar~litera-s.html 10 Oct.2012, ora 10:25

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

= tablou statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic

ansamblul fluxurilor reale, financiare, monetare intervenite între rezidenţii

unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă 1 an)

- lucrează cu fluxuri şi stocuri (nu cu solduri

existente la un moment dat)

- factor de orientare a politicii externe a statului respectiv

- factor de orientare a politicilor celorlalte state faţă de ţara respectivă

Clasificare:

- BP globală - BP regională / bilaterală

- BP program

- BP de piaţă

- balanţă de conturi

58

Sistemul dublei înregistrări este utilizat la elaborarea balanţei şi presupune compensarea

unei furnizări de resurse reale sau financiare de către un rezident prin încasări respectiv

compensarea unei achiziţii de resurse reale sau financiare printr-o plată. Dacă această

compensare ne se produce sub forma unei resurse reale sau financiare operaţiunea este

considerata a fi un transfer.

Balanţa de plăţi externe cuprinde în principiu toate tranzacţiile de natură financiară sau

comercială, fiind un bilanţ a acelor schimburi care comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit),

fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize fiind inscrisă în activul balanţei, iar fiecare

operaţie care generează o ieşire de devize fiind înscrisă în pasivul balanţei. Aşa cum s-a

menţionat mai sus unele operaţiuni se fac fără contraprestaţie, fiind considerate transferuri

unilaterale (donaţii, ajutoare, burse, premii etc.)

Prin întocmirea balanţei de plăţi externe fiecare tranzacţie este evidenţiată prin două

intrări de sens opus care au aceeasi valoare, prin rmare suma tuturor intrărilor fiind egală cu

suma tuturor ieşirilor, soldul net al balanţei fiind întotdeauna ZERO.

Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse rezultate din

exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente factorilor de producţie

care au parasit ţara, precum şi poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau

cresteri ale pasivelor externe ale economiei, iar la pasiv (în debit) scăderea de resurse ca urmare

a importului de bunuri, achiziţionarii de servicii, plăţii de venituri aferente factorilor de producţie

aduşi spre valorificare din strainatate, precum şi poziţii financiare reprezentând creşteri ale

activelor externe ale ţării sau reduceri ale pasivelor sale externe.

CREDIT DEBIT

Resurse reale:

- exporturi;

- prestări servicii;

- încasări de venituri aferente factorilor de producţie.

Poziţii financiare:

- reduceri ale activelor externe;

- creşteri ale pasivelor externe.

Resurse reale:

- importuri;

- achiziţionări de servicii;

- plăţi de venituri aferente factorilor de producţie.

Poziţii financiare:

- creşteri ale activelor externe;

- reduceri ale pasivelor externe.

Balanţa de plăţi, în principiu va fi întotdeauna echilibrată, starea de balanţă activă sau

pasivă rezultând din modul în care se face echilibrarea. Astfel, balanţa de plăţi externe se

consideră a fi activa (favorabilă) când echilibrarea se face prin creşterea rezervei valutare de

fonduri financiare sau de credit altor state, retragerea monedei proprii de pe piaţa externă.

Balanţa de plăţi externă se consideră a fi pasivă (defavorabilă) atunci când echilibrarea se face

prin primirea de fonduri financiare sau de credite, prin ieşiri de monedă proprie sau de monedă

străină aflată în rezerva valutară.

59

Balanţa de plăţi externă poate fi întocmită în felul următor:

- global – pentru relaţiile economice şi financiare ale unei ţări cu restul lumii

- regional – pentru relaţiile cu un grup de ţări

- bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară.

6.2 Rolul balanţei de plăţi externe

Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice elaborate pe o anumită

perioadă, balanţa de plăţi permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor

reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea. Balanţa de plăţi nu este doar o simplă înregistrare

descriptivă a unor operaţiuni comerciale sau financiare, ea furnizând elementele de diagnostic

care permit evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile

comerciale cu ţările terţe, cu creditorii / debitorii sau cu organismele financiare internaţionale.

Din analiza balanţei de plăţi externe şi a soldurilor conturilor acesteia se pot trage o serie de

concluzii cu privire la competitivitatea externă a economiei naţionale, în special în ceea ce

priveşte comerţul cu bunuri şi servicii. Pe baza balanţei de plăţi se poate determina de asemenea

poziţia investiţională internaţională a unei economii care arată sintetic poziţia net - debitoare /

creditoare a unei ţări precum şi gradul de atractivitate mediului de afaceri intern pentru

investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când mediul de afaceri se deteriorează investitorii îşi

orientează capitalurile către alte pieţe mai atractive).

Oferind posibilitatea analizei raporturilor de schimb la nivel macroeconomic, balanţa de

plăţi se constituie ca un instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale

externe. Atunci când apare un dezechilibru cronic la nivelul balanţei comerciale (exporturi mai

mici decât importuri), teoretic acesta poate fi redus printr-un pachet de măsuri de natură fiscală

(creştere de taxe vamale, facilităţi fiscale pentru investitorii străini, subvenţii, credite

preferenţiale) sau de natură comercială (promovarea şi stimularea exporturilor).

În acest sens se poate observa că soldurile balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o

serie de politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare)

etc.

6.3 Structura balanţei de plăţi externe

Structura balanţei de plăţi externe diferă de la o ţară la alta, dar, în principiu, în aceasta se

regăsesc posturile care exprimă raporturile cu exteriorul urmărite de Fondul Monetar

Internaţional care periodic solicită fiecărui stat fie un exemplar al balanţei, fie anumiţi indicatori

financiari de analiză. La Fondul Monetar Internaţional sunt afiliate peste 150 de ţări membre în

vederea coordonării activităţii valutare şi financiare-monetare s-a încercat elaborarea unei

scheme unice de balanţă. În acest sens, Fondul Monetar Internaţional a editat un manual pe baza

60

căruia s-a stabilit o schemă de principiu a balanţei de plăţi externe, manual care a fost difuzat

tuturor statelor şi care se referă la activitatea comercială, schimbările de capitaluri şi mişcările

aurului valutar.

Balanţa de plăţi externe poate fi structurată în două capitole sau conturi:

1. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curentă

2. Contul de capital sau financiar sau balanţa mişcărilor de capital.

În vederea alinierii ţării noastre la recomandările Fondului Monetar Internaţional,

Banca Naţională a României întocmeşte balanţa de plăţi externe sub următoarea formă:

I Contul curent (A+B+C):

A. Bunuri şi servicii:

a. bunuri f.o.b.12 (export/import)

- încasări/plăţi pentru export/import de bunuri

încasări/plăţi pentru bunuri trimise/primite din străinătate

tranzacţii cu aur între rezidenţi şi nerezidenţi

b. servicii:

- încasări/plăţi pentru servicii de transport, turism, asigurări, sport, cultură etc

B. Venituri

- din muncă (salarii/indemnizaţii pentru munca depusă în străinătate)

- din investiţii directe (dobânzi, dividende, profituri)

- din investiţii de portofoliu

- din alte investiţii (dobânzi)

C. Transferuri curente

- administraţia publică:

- subvenţii primite/acordate pentru susţinerea bugetului

- impozite, taxe, pensii, burse şcolare etc.

- alte sectoare

II Contul de capital şi financiar (A+B):

A .Contul de capital

- transferuri de capital

- achiziţionare/vânzare de active

- alocaţii primite/plătite pentru investiţii destinate formării unui capital

- transferuri de creanţe şi obligaţii

B. Contul financiar:

12 FOB, Free on board - franco bord - franco la bord (...port de încărcare convenit). Termen INCOTERMS Îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei de livrare care are loc numai în momentul când marfa a trecut balustrada vasului în portul de încărcare.

61

a. investiţii directe

b. investiţii de portofoliu

c. alte investiţii de capital

d. conturi de tranzit

e. conturi de clearing/barter

f. active de rezervă (alte tranzacţii).

III Erori şi omisiuni

Prin această balanţă se oglindesc fluxurile de încasări13 şi plăţi ale României cu alte ţări pe

o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Aceste fluxuri sunt generate în principal de

activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, dar şi de alte tranzacţii

financiare internaţionale şi de raporturile financiare derulate cu instituţiile financiar-bancare

internaţionale.

În concluzie, în funcţie de natura tranzacţiilor la care se referă, fluxurile de încasări şi plăţi

sunt grupate în cadrul structurii balanţei de plăţi în cadrul a două conturi:

Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente, reflectă tranzacţiile cu bunuri şi servicii ale

unei economii cu restul lumii, la acestea adăugându-se veniturile şi trasferurile curente generate

de operaţiunile aferente celui de-al doilea cont al balanţei de plăţi. Este format din:

A. Bunuri şi servicii, care şi ele la rândul lor cuprind:

- balanţa comercială, care reflectă volumul tranzacţiilor de import-export la preţul f.o.b. 1

sau franco-frontiera română şi se referă în principiu la toate bunurile mobile pentru care

schimbul de proprietate se face între rezidenţi şi nerezidenţi. În balanţa de plăţi importurile apar

cu minus, deoarece pentru contravaloarea acestora trebuie plătiţi bani rezidenţilor străini, iar

exporturile apar cu plus deoarece ele aduc bani în ţară. Diferenţa valorică dintre exportul şi

importul de mărfuri constituie soldul balanţei comerciale.14

- Balanţa serviciilor (invizibilelor) care cuprind încasările şi plăţile pentru servicii de

transport, turism, asigurări, deplasări oficiale, construcţii, sport, cultură, reclamă şi publicitate

comercială, servicii de poştă şi telecomunicaţii, etc.

Tranzacţiile cu bunuri = COMERŢUL VIZIBIL

Tranzacţiile cu servicii = COMERŢUL INVIZIBIL

B. Venituri. Această poziţie denumită şi balanţa veniturilor, cuprinde în principal venituri

din muncă şi din drepturi de autor, precum şi dobânzi şi dividende ale investiţiilor de capital în

străinătate, încasate de rezidenţi sau plătite de ei pentru împrumuturile şi investiţiile în ţară ale

nerezidenţilor.

13 Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe H. Popescu, (2007) Bugetul de stat al României, Editura Universitară, cap. 3, pag. 122 14 Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe H. Popescu, (2007) Bugetul de stat al României, Editura Universitară, pag. 34

62

C. Transferuri curente. Această poziţie, denumită şi balanţa donaţiilor şi transferurilor

unilaterale, cuprinde ajutoare internaţionale publice sau private, subvenţii primite sau acordate

pentru susţinerea bugetului, subvenţii acordate de unele state în favoarea altora, taxe, impozite,

burse şcolare, donaţii etc.

Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital, în care se înregistrează intrările

şi ieşirile de capital pe termen lung (peste un an) sub formă de investiţii directe pentru

cumpărarea sau înfiinţarea de intreprinderi, investiţii sau valori imobiliare (acţiuni, obligaţiuni),

împrumuturi acordate sau efectuate de autorităţile publice, finanţarea unei filiale externe de către

o intreprindere mamă etc. şi cele pe termen scurt (până la un an) care se concretizează în

construirea de active bancare în străinătate sau repatrierea lor, împrumuturi acordate

nerezidenţilor de către rezidnţi şi invers, tranzacţii ofiaciale ale efectelor financiare în afara ţării,

mişcări de capital cu caracter speculativ, etc. cu alte cuvinte în acest cont se inregistrează

tranzacţiile internaţionale cu active şi pasive financiare.15 În concluzie balanţa mişcărilor de

capital cuprinde două grupuri importante:

A. Contul de capital, care cuprinde toate operaţiile de încasări sau plăţi în vederea

transferului internaţional al capitalului, precum şi achiziţionarea sau vânzarea de active

nefinanciare (pământul, bogaţiile solului) şi active intangibile (brevete, mărci, închirieri etc.)

tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.

B. Contul financiar include toate tranzacţiile rezultate în urma schimbării proprietăţii

activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de străinatate în cadrul

activelor şi pasivelor financiare externe ale unei economii. Fluxurile incluse în contul financiar

se împart din punct de vedere funcţional în:

· Investiţii directe, care cuprind: investiţii ale rezidentilor în strainătate, investiţii

directe ale nerezidenţilor în România etc.;

· Investiţii de portofoliu (sau tranzacţii ce au ca obiect valori mobiliare de natura

acţiunilor sau obligaţiilor), care cuprind: creanţe deţinute de rezidenţi asupra nerezidenţilor şi

angajamente ale rezidenţilor (active obligatorii);

· Alte investiţii de capital, se referă la credite comerciale, împrumuturile şi creditele de

la Fondul Monetar Internaţional, depozitele bancare, documentele de import-export în curs de

decontare etc.;

· Conturile în tranzit cuprind sumele a căaror provenienţă sau destinație este în curs de

stabilire; Conturile de clearing/barter cuprind operaţiunile de cliring (compensarea globala a

tuturor creantelor si angajamentelor reciproce între două ţări), operaţiunile de barter (schimb

15 Kiritescu Costin, ( 1 9 7 8 ) , Relaţi i valutar-financiare internaţionale , Editura Ştiințifică și Enciclopedică Bucureşti, pag. 9

63

direct marfă contra marfă sau o plată contra alteia echivalente), operaţiuni de compensare,

operaţiuni de cooperare, toate acestea având ca efect evitarea transferului de valută.

Activele de rezervă se află sub controlul şi la dispoziţia autorităţii monetare din fiecare ţară

în vederea corectării dezechilibrelor înregistrate de balanţa de plăţi externe, dar şi pentru a

interveni pe piaţa valutară pentru a susţine cursul de schimb al monedei naţionale sau pentru a

executa alte influenţe. În esenţă activele de rezervă sunt constituite din: aur valutar, DST,

disponibilităţi în valute străine şi alte creanţe.16

Erorile şi omisiunile apar de regulă, datorită faptului că, datele necesare alcătuirii balanţei

provin din surse diferite, ceea ce face ca procesul de contabilizare prin dubla intrare să nu fie

perfect. Însă, deoarece aceste neconcordanţe tind să se compenseze, mărimea diferenţei nete nu

poate fi considerată ca indicator al acurateţei unei balanţe. Totuşi, dacă aceste diferenţe sunt mari

şi persistă în timp există riscul afectării întregii credibilităti a balanţei, determinând totodata

îngreunarea analizei şi interpretării diferitelor posturi şi capitole din balanţă.

Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc cele două conturi principale ale balanţei de

plăti externe (contul curent şi cel de capital) din punct de vedere al intrărilor şi ieşirilor

generate de tranzacţiile internaţionale.

Dacă soldul general al balanţei de plăţi (soldul balanţei plătilor curente şi al balanţei

mişcărilor de capital) este excedentar, aceasta înseamnă că economia primeşte mai multe

mijloace de plată din străinatate (înregistrări în plus) decât trebuie să plătească (înregistrări în

minus). În acest caz, rezervele de devize ale ţării pot creşte sau surplusul se poate utiliza pentru a

rambursa creditele obţinute din străinatate sau pentru a cumpăra acti Un excedent al balantei de

plati datorat, de pilda, unui excedent al balantei comerciale, inseamna ca exporturile depasesc

importurile, iar intrarile in fluxul circular depasesc iesirile. Prin urmare, nivelul general al

activitatii economice va creste, rata somajului va scadea, dar inflatia ar putea sa se situeze pe o

curba ascendenta.

Dacă soldul balanţei de plăti, în ansamblu, este deficitar, aceasta înseamnă că, înregistrările

cu minus (plăţi făcute către străinatate) depaşeste pe cele cu plus (încasări din străinatate). În

acest caz, întrucat balanţa globală a unei ţări nu poate ramâne dezechilibrata, acoperirea

deficitului se poate face prin: diminuarea rezervelor valutare, contractarea de credite externe,

vânzarea de active în străinatate. Spre exemplu, un deficit al balanţei de plăţi, datorat deficitului

balanţei comerciale, înseamnă că importurile depăşesc exporturile. Ieşirile din fluxul circular

depaşesc intrările, astfel încat nivelul general al activităţii economice va scadea, lucru care poate

să conducă implicit la creşterea şomajului, în timp ce rata inflaţiei ar putea să scadă.

16 Kiritescu Costin, ( 1 9 7 8 ) , Relaţi i valutar-financiare internaţionale , Editura Ştiințifică și Enciclopedică Bucureşti, pag. 22

64

Aşa cum s-a mai menţionat, deci, ca urmare a înregistrării tranzacţiilor economice ale unei

ţări cu străinatatea îin dubla partidă, balanţa de plăţi externe a unei ţări este în mod necesar

echilibrată, în sensul că, activul = pasivul, în contextul mecanismelor de echilibrare a balanţei

utilizându-se două concepte tehnice distincte:

Balanţa „peste linie” pentru balanţa tranzacţiilor curente; balanţa „sub linie” pentru

contul de capital şi financiar exclusiv postul „active de rezervă”. Prin urmare, pentru autorităţile

financiare, tranzacţiile înregistrate „deasupra liniei” sunt acelea care necesită fie o finanţare a

deficitului, fie o capitalizare a excedentului, iar cele înregistrate „sub linie” sunt cele care

soluţionează dezechilibrul posturilor situate „deasupra liniei”, printr-un dezechilibru în sens

invers. Astfel, în cazul unui deficit al contului curent, acesta este acoperit “sub linie” prin:

Import de capital sub forma investiţiilor străine în economie sau a împrumuturilor contractate

în străinatate;

Amânarea rambursării datoriei externe contractate anterior;

· Cheltuirea unei părti din rezervele valutare internaţionale pentru a achita plăţile devenite

scadente în anul de referinţă. În cazul unui excedent al balanţei de plăţi externe curente, acesta

determină „sub linie”:

Un export de capital sub formă de investiţii în străinatate sau împrumuturi acordate altor ţări;

O sporire a rezervelor valutare internaţionale ale ţării;

O reducere a propriei datorii faţă de străinatate.

În concluzie, ca regulă generală, în cadrul balanţei de plăţi externe deficitele sunt finanţate,

iar excedentele sunt utilizate (adică primesc o anumită destinaţie), astfel încat, pe total, asa cum

am mai menţionat, din punct de vedere contabil se realizează echilibrul balanţei.

Într-o economie de piaţă, pentru a influenţa evoluţia unor fenomene economice, statul

poate folosi balanţa de plăţi, mişcările de capital şi implicit, situaţia monedei din ţara respectivă.

Evoluţia balanţei de plăţi a unei ţări este în strânsă legătură cu evoluţia economică a ţării

respective şi reflectă, într-un anume moment, gradul şi modul în care ţara respectivă este

angrenată în circuitul economic mondial. Se poate afirma că balanţa de plăţi este, în esenţă,

barometrul întregii activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea pune în evidenţă capacitatea de

producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa internaţională, atât în ceea ce priveşte

calitatea, cât şi preţul acestora.

65

CAPITOLUL 7

RISCURILE FINANŢĂRII INTERNAŢIONALE

Realitatea ne-a dovedit în repetate rânduri că orice activitate umană se desfăşoară în

condiţii de risc, aceste riscuri fiind mai mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai puţin

cunoscute, mai uşor sau mai greu de evitat. Insuficienta cunoaştere a riscurilor, evaluarea lor

greşită, lipsa unei protecţii adecvate împotriva acestuia va afecta în mod direct rezultatul final al

activităţii.

Internaţionalizarea afacerilor, ca formă particulară a activităţii economice, reprezintă un

proces complex şi de durată, ce angajează resurse financiare, materiale şi umane semnificative.

Derularea de afaceri pe pieţe externe se va realiza numai dacă există un stimulent suficient de

puternic, în măsură să motiveze companiile să-şi asume riscurile implicate şinecesită includerea

noţiunilor de risc şi incertitudine în structura p ocesului decizional.

În decizia de finanţare atât investitorii (creditorii) cât şi beneficiarii finanţăriioperează cu

trei situaţii decizionale posibile: situaţia certă, incertă şi riscantă.Certitudinea absolută poate fi

definită ca situaţia decizională în care evoluţia viitoarea evenimentelor, consecinţele unei decizii

pot fi prevăzute cu exactitate, neexistânderori sau evenimente neaşteptate .

În acest context, rezultatele oricărei acţiuni /decizii ar fi cunoscute cu exactitate, înaintea

producerii / adoptării lor.

Practic mecanismul decizional ar deveni un automatism, orice decizie indiferent de

importanţă şi complexitate ar deveni o chestiune de rutină.

Opusul noţiunii de certitudine absolută, incertitudinea absolută reprezintă situaţia încare

decidentul nu poate anticipa evoluţiile şi / sau propriile sale acţiuni viitoare şi /sau decizii şi nici

ale altora .

Riscul reprezintă o pierdere potenţială cauzată de producerea unor evenimente în viitor.

În finanţarea internaţională riscul are o formă tridimensională fiind compus din: riscurile de

mediu, de proiect şi de firmă.

Riscul de ţară: este un risc legat de mediul din ţara gazdă a investiţiei sauţara debitorului

Riscul de dobândă: este un risc determinat de evoluţia nefavorabilă a ratelorde dobândă pe

pieţele internaţională.

Riscul valutar: este un risc specific finanţărilor în valută fiind determinat deevoluţia

nefavorabilă a cursului de schim

Riscul de neplată: este riscul ca debitorul să se afle în incapacitate de plată aserviciului

datoriei contractate şi / sau de rambursare a împrumutului lascadenţă.

66

7.1 Riscul de ţară

Este un concept nou introdus pentru prima dată de M. Friedman în 1975 când Citibank a

împrumutat un guvern dintr-o altă ţară ce a refuzat ulterior să ramburseze datoria contractată;

A fost iniţial corelat cu capacitatea şi voinţa unui guvern de a-şi rambursa datoria externă;

Acest concept este utilizat astăzi în mai multe domenii:

- Finanţarea internaţională (datoria publică şi privată)

- Investiţiile străine directe;

- Investiţiile de portofoliu (evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor)

- Ajustarea la risc a proiectelor / afacerilor.

Riscul de țară măsoara abilitatea unei țări de a furniza companiilor private rezidente sau

nerezidente precum și entităților guvernamentale valuta necesară derulării activitățtii acestora.

Această abilitate se referă pe de o parte la convertibilitatea monedei naționale într-o altă monedă

și pe de altă parte are în vedere riscul de transfer de profituri și plăți în afară (aferente unor

credite externe sau contracte comerciale).

Un risc de țară ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacității filialelor

companiilor străine sau chiar a companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale sau

de la autoritatea monetară valuta necesară îndeplinirii obligațiilor față de partenerii comerciali,

creditorii sau investitorii străini.

O componentă aparte a riscului de țară (riscul suveran) măsoara capacitatea unei țări de a-și

plăti serviciul datoriei externe. Riscul de țară, adesea și în mod eronat, este confundat cu riscul

politic sau cu riscul suveran.

Riscul de țară versus riscul suveran și politic

Riscul de țară afectează o mare varietate de tranzacții și active, ce include împrumuturi

externe, operațiuni în valută, plpțile internaționale, creditele de export, plăți de dividende sau

repatrieri de capital către investitorii străini. Riscul de țară se referă numai la activele reale sau

financiare ale unei companii localizate pe o piața străină și niciodată nu afectează pasivele

acestei companii. Riscurile asociate unui împrumut extern sunt riscul de țară, riscul de transfer,

riscul politic și riscul suveran.

Riscul suveran are în vedere creditele guvernamentale externe sau cele garantate

guvernamental. Riscul suveran se referă atât la lipsa de voință în îndeplinirea obligațiilor

asumate de un guvern față de o instituție financiară externă (repudierea datoriei externe) cât și la

incapacitatea de îndeplinire a acestora (caz în care se solicită renegocierea sau reeșalonarea

datoriei externe și a serviciului aferent acestuia).

Riscul politic măsoara pierderea care ar putea să apară datorită instabilității politice,

exproprierilor, naționalizărilor, confiscărilor, revoluției sau războiului. Riscul de țară asociat

67

investițiilor străine directe acordă o importanță fundamentală mediului politic, de a cărui

capacitate de a rezolva crizele economice potențiale depinde finalitatea operațiunii.

Rolul analizei de risc de ţară

- Localizarea precisă a creditului sau a afacerii (harta de risc);

- Luarea deciziei de a te implica sau nu pe pieţele internaţionale (“go / no go decision”);

- Pentru a stabili gradul de implicare pe o piaţă externă;

- Dezvoltarea unor strategii pe o piaţă externă (ex. strategiile concurenţiale);

- Adaptarea ulterioară a creditului sau investiţiei la modificările de mediu.

Indicatorii de risc de țară

Printre indicatorii de risc de țară utilizați de diferite metode de analiză putem menționa:

• produsul intern brut / locuitor (PIB / loc., ponderea sectorului privat în PIB ( P/PIB),

ponderea agriculturii în PIB,

• ritmul de creștere al producției industriale,

• dimensiunea economiei subterane,

• deficitul bugetar (B) ca procent din PIB,

• subvenții în economie,

• accesibilitatea pieței de consum pt. străini,

• indicele prețurilor de consum, indicele prețurilor de producție,

• rata inflației,

• viteza de circulație a monedei, ritmul de creștere al masei monetare,

• rata medie a dobânzii, multiplicatorul masei monetare,

• rata de economisire,

• rata de creditare în economie, credite neperformante economie,

� volumul tranzactiilor bursiere,

� reforma sistemului bancar, controlul asupra operațiunilor bancare,

� dotarea cu resurse naturale, dependența de importul de combustibil și energie,

� accesibilitatea formelor de relief,

� calitatea infrastructurii și a serviciilor oferite,

� volumul total al exporturilor, volumul total al importurilor, soldul balanței comerciale,

ponderea exportului țării în exportul Europei, ponderea exportului în PNB (sau PIB),

� datoria externă brută, datoria externa netă, ponderea datoriei externe în PIB, ponderea

datoriei externe în exporturile totale,

� stabilitatea cursului de schimb valutar, regimul valutar și al schimburilor cu străinatatea,

� forma de guvernare, structura guvernului, orientarea politică a guvernului, stabilitatea

guvernului, atitudinea guvernului față de investițiile străine, sistemul partidelor politice,

68

ideologia partidelor politice, competiția politică între partide, politica generală a

guvernului, stabilitatea politicii guvernului, liderii politici, forța și influența opoziției,

corupția, volatilitatea electoratului, gradul general de implicare politică, sprijinul popular

acordat puterii etc.

Factorii de risc de ţară (indicatorii)

Riscul de ţară din perspectiva creditorului: Soldul contului curent, datoria externă,

deficitul BP, structura economică, dezvoltarea economică, nivelul de concentrare la export,

dependența de importuri, convertibilitatea monedei naționale, PIB-ul, rezervele internaționale,

inflația, acumularea de capital intern, stabilitatea politică, corupția, credibilitatea și independența

Băncii Centrale, orientarea guvernului etc.

Riscul de ţară din perspectiva investitorului: Nivelul educațional al forței de muncă,

salariile, dimensiunea pieței interne, concurența internă, infrastructură, accesibilitate țară,

accesibilitatea pe piață, reglementările ratei dobânzii, facilități pentru investiții, dreptul de

proprietate și de transfer, impozitarea.

Formele de materializare a riscului de ţară

Managementul riscului de ţară din perspectiva investitorilor străini:

Înainte de realizarea investiţiei:

- obţinerea de informaţii suplimentare

- evitarea ţărilor cu risc ridicat

- poliţele de asigurare a riscului de ţară (ex COFACE)

- negocierea cadrului de derulare a afacerii

- adaptarea proiectului la nivelul de risc

- diversificarea geografică a portofoliului de investiţii

După realizarea investiţiei:

Credit internaţional Afaceri internaţionale

Întârzierea rambursărilor; Probleme cu plata serviciului DE; Repudierea datoriei externe Renegocierea datoriei externe Reeşalonarea datoriei externe; Moratoriul DE; Probleme temporare cu rambursarea datoriei externe datorate unor dezechilibre în BPE, dezechilibre pe piaţa internă;

Confiscarea Naţionalizarea Exproprierea; Indigenizarea; Limitarea sau restricţionarea repatrierii capitalului străin Limitarea sau restricţionarea transferului de dividende; Distrugerea parţială sau totală a obiectivului de investiţii; Pierderi de profit.

69

- monitorizarea permanentă a nivelului de risc de ţară;

- adaptarea ulterioară a proiectului la nivelul de risc;

- promovarea de bune relaţii cu parteneri / statul gazdă;

- dezinvestirea, maximizarea profitului.

Managementul riscului de ţară din perspectiva creditorilor

Înainte de acordarea creditului:

• Dobândă variabilă în loc de dobândă fixă;

• Ajustarea dobânzii la nivelul de risc de ţară al debitorului;

• Impunerea de restricţii la utilizarea fondurilor;

• Acordarea de consultanţă financiară debitorului;

• Ajustarea scadenţei creditului la nivelul de risc;

• Impunerea unor condiţii de acordarea a creditului;

• Asigurarea creditului (ex: export credit insurance);

• Participarea directă la proiectele finaţate (ex: E.B.R.D. or I.M.F. credits);

• Solicitarea unor măsuri de ajustare care trebuie aplicate de către cel care se împrumută

(ex: structural credits)

• Colaterale şi alte garanţii.

După acordarea creditului:

• debt - by - debt swap;

• debt - by - equity swap;

• reeşalonarea;

• renegocierea.

7.2 Riscul valutar

Este un risc foarte uşor de estimat. Gradul de expunere se poate măsura prin raportarea

randamentului curent în condiţiile unui curs fix la randamentul curent în condiţiile unui curs

estimat:

Riscul valutar se definește ca probabilitatea de a înregistra pierderi în urma variației

cursului de schimb. El se manifestă doar în prezența tranzacțiilor în monede străine. Pierderile

pot fi înregistrate datorita modificării valorii activelor și pasivelor externe în urma modificării

cursului valutar. Riscul valutar este cu atât mai mare cu cât ponderea activelor și pasivelor

externe în bilanț este mai mare.

În funcție de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:

1.riscul de translatare (expunerea de translaţie)-apare în cazul societăților multinaționale cu

activitate internațională, care au deschise subunitățti pe teritoriul altor state. Periodic are loc o

70

consolidare a bilanțului si rezultatelor la nivelul societății mamă, care trebuie să cuprindă și

situatiile subunităților din străinătate.Consolidarea se face în moneda țării unde este situată

centrala și asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate în alte monede. La nivelul

centralei se pot înregistra pierderi în următoarele situații:

•din preluarea pierderilor existente la nivelul subunităților din străinătate

•din modificări nefavorabile de curs la conversie

•din diferențele existente între cele două țări la nivelul sistemelor de contabilitate și fiscale. Este

posibil ca un profit înregistrat în contabilitatea subunității să se transforme în pierdere în

contabilitatea centralei, în urma translatării contabile.

Un fenomen similar îl înregistrează şi economiile naţionale, în ansamblul lor, pentru

sumele de bani pe care le păstrează sub formă de rezerve valutare sau lichiditate internaţională.

Scăderea de curs valutar determină aşa numita pierdere contabilă, vizibilă în cazul schimbului

valutei din rezervă cu alte monede.

Urmările riscului valutar de translare sunt pierderi sau câştiguri ce pot fi compensate de

pierderile sau câştigurile din bilanţ care nu întotdeauna reflectă valoarea lor economică reală.

Din aceasta cauză specialiştii recomandă agenţilor economici să ignore riscul valutar de translare

şi să-şi concentreze atenţia la gestiunea riscului valutar economic.

2.riscul de tranzacție - apare atunci când se desfășoară operațiuni într-o deviză care își modifică

cursul. Acest curs crește odată cu volumul operațiunilor în devize și cu instabilitatea valutară.

Întotdeauna, într-o operațiune supusă riscului de tranzacție dacă unul dintre parteneri a înregistrat

o pierdere celălalt a înregistrat un câștig.

Expunerea tranzacţională rezultă din aceea că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar

cursul poate fluctua, influenţând astfel marja în ţara de referinţă. Poate deveni semnificativă pe

termen scurt (sub un an) dar poate fi minimizată prin hedging. Acest tip de risc e legat de

incertitudinea valorii tranzacţiei în monedă naţională în viitor şi apare ori de câte ori o companie

se angajează într-o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare operată în valută.

Din cauza riscului valutar de tranzacţie agentul economic poate avea modificări în fluxurile

sale de venituri ceea ce poate avea ca urmare modificarea valorii firmei şi scăderea capacităţii ei

de plată. Riscul valutar de tranzacţie e cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară

este mai mare. În urma lui întotdeauna un partener câştigă iar celălalt pierde.

3.riscul economic – vizează modificarea valorii agentului economic în urma variației cursurilor

valutare. Spre deosebire de riscul de tranzacție, acesta se reflectă pe termen lung în toată

activitatea, și nu numai în rezultatul unei operațiuni.

Expunerea economică reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii

agentului economic. Este relevantă dacă se exprimă în moneda ţării de referinţă. Valoarea de

71

piaţă a entităţii este ca şi în cazul activelor financiare, calculată ca fiind valoarea actuală a tuturor

veniturilor realizate în toate valutele de contractare. Actualizarea se face folosind costul mediu

ponderat al capitalului.

Riscul valutar economic este riscul legat de modificarea valorii activelor şi pasivelor

agenţilor economici din cauza incertitudinii modificării dimensiunii valorice a etalonului

monetar.

Ca urmare a modificării permanente a valorii, fenomen datorat schimbărilor în mecanismul

de obţinere şi dimensionare a valorii sub influenţa factorilor interni şi externi, precum şi a

mutaţiilor tehnice, tehnologice dar şi a redimensionărilor în raporturile de forţă ale participanţilor

la obţinerea şi repartizarea valorii, utilizarea în practică a unui etalon dinamic determină greutăţi

şi dificultăţi ce se cer administrate.

Indicatori ai riscului valutar

Aprecierea riscului valutar se poate face în baza următorilor doi indicatori:

1. poziția valutară - se determină comparând activele și pasivele exprimate în moneda străină.

Se calculează pentru fiecare monedă în parte. Poziția valutară este scurtă dacă pasivele în valută

sunt mai mari decât activele în valută. În situația inversă, când activele în valută sunt mai mari

decât pasivele în valută, poziția valutară este lungă. Poziția valutară a entității induce câștiguri

sau pierderi în funcție de evoluția cursului valutar. Expunerea la riscul valutar generat de

operațiunile într-o anumită monedă străină este cu atât mai mare cu cât poziția valutară pentru

acea monedă este mai mare.

2. poziția valutară globală -se definește ca fiind soldul net într-o monedă de referință al

creanțelor în devize față de pasivele în devize. Aceasta ia în calcul toate pozițiile valutare

individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul entității. Poziția valutară globală

este folosită mai mult la raportarea situației agentului economic către centrală și mai puțin la

gestiunea efectivă a riscului valutar. Această poziție, prin compensările de expuneri pentru

diferite monede, duce la diminuarea riscului în calcul, dar la menținerea lui în fapt.

Vis a vis cu riscul valutar, entitatea are posibilitatea fie să se protejeze administrând riscul,

fie suportă consecinţele lui financiare. În contextul actual al economiei caracterizate prin flotarea

monedelor şi oscilarea în amploare mare a cursurilor valutare, gestiunea riscului valutar devine o

necesitate.

72

7.3 Înșelatorii financiare: mici moduri prin care poți fi păcălit de "experții"

piețelor financiare

În acest paragraf vom prezenta pe scurt care sunt cele mai frecvente înșelătorii financiare și

ce trebuie știut ca să ne ferim de ele.

Înșelătoriile prin e-mail

Mailurile suspecte de la persoane necunoscute care vă propun diverse modalități de a face

bani sau de a-i ajuta în schimbul unor sume extraordinar de mari nu ar trebui să tenteze niciun

investitor serios.

Deși multe dintre înșelătoriile acestea prin e-mail sunt ușor de depistat, investitorii trebuie

să fie precauți pentru că nenumarate fraude se pot ascunde sub mailuri foarte serioase.

Oricum, sugestiile că ai putea face sume foarte mari de bani sau simpla recomandare a unei

investiții profitabile trebuie tratate cu atenție. De ce ar vrea o persoană necunoscută să îți

recomande o acțiune, o investiție sau orice altă formă de a câștiga?

Gândiți-vă că, dacă o strategie sau o investiție ar fi un pariu sigur, cu o rată de câștig mare,

nu ar vrea nimeni să ofere pe gratis o asemenea oportunitate.

Strategiile "pump & dump"

Strategiile de "pump & dump" au devenit foarte populare în timpul bulei speculative dot-

com, când acțiunile firmelor IT&C erau umflate artificial prin intermediul comentariilor și

posturilor pe diverse site-uri pe internet, pentru ca, după ce înregistrau creșteri spectaculoase,

autorii acestor scamatorii financiare să vândă titlurile, încasând astfel câștiguri exorbitante.

Care este mecanismul unei Strategii de "pump & dump“?

Creșterile debutează, de regulă, pe o știre sau o așteptare optimistă (poate fi vorba de

rezultate financiare de excepție, o potențială ofertă de cumpărare, semnarea unui contract cu un

client important, creșterea cotațiilor pe piețele externe pentru produsele realizate de companie).

Pe volume mici, acțiunile sunt aspirate de inițiați câteva zile la rând, iar prețurile urcă în

mod constant.

Mișcarea este cu atât mai reușită cu cât în acționariat nu sunt investitori sofisticați care să

fie tentați să marcheze profiturile. Pe final, prin presă apar absolut din coincidență tot felul de

rapoarte optimiste, unii brokeri își încurajează clienții că trendul deja conturat lasă locul unor noi

aprecieri, iar investitorii începători încep să muște nada. Apariția unor volume mai mari de

tranzacționare pe fondul stagnării cotațiilor e semnalul că se marchează profiturile, iar prețurile

se vor prăbuși în curând.

Orice acțiune sau investiție intens lăudate și promovate pe diverse canale media ar putea să

nu fie atât de sigure pe cât susțin cei care întrețin euforia.

73

Fascinația aurului

Odată cu adâncirea crizei financiare, tot mai mulți investitori s-au orientat pe investițiile în

aur sau alte metale. Deși investiția în aur oferă o plasă de siguranță față de efectele inflației, ca

orice alt plasament are și riscuri.

Este inteligent să diversifici și să ai astfel în portofoliu și aur, dar nu este sănătos să credeți

că dacă renunțați la activele riscante și treceți toți banii pe aur, riscurile vor fi mai mici.

Recent, chiar și în România au apărut diverse firme mai mult sau mai puțin necunoscute, în

general brokeri forex, care ademenesc clienții să investească cu sume relativ mici în aur.

Ceea ce nu spun aceștia este că, investițiile pe care ți le recomandă sunt în marjă, ceea ce

înseamnă că oricât de "sigură" ar fi investiția în aur, efectul de levier îți poate aduce foarte ușor

contul pe zero.

Efectul de levier/ parghie (leverage)

Efectul de levier înseamnă, în termeni financiari, utilizarea banilor împrumutați ca să

mărești rentabilitatea investiției. Se numește “pârghie” deoarece cu un capital propriu destul de

mic investit, se pot obține căștiguri (dar și pierderi) semnificative, atunci când gradul de

îndatorare este mare.

Investiții în marjă

Investitorul cumpără în marjă (buying on margin) atunci când împrumută bani de la

brokerul lui, astfel încât el va putea cumpăra mai multe acțiuni decât în mod normal. Pentru

aceasta el are nevoie să deschidă un cont în marjă (margin account), care este diferit de

obișnuitul cont de numerar (cash account) și care va necesita depunerea unei sume cel puțin

egală cu minimul cerut de brokerul respectiv. Să nu uităm că orice împrumut se plătește, deci

brokerul va cere o dobândă, pe lângă comisioanele pentru tranzacții.

Marja ințială (initial margin)

Este de fapt suma care o aduce investitorul din buzunarul lui, capitalul propriu, la

deschiderea contului. Întotdeauna se cere o marjă minimă – de obicei minim 50% marja (și,

implicit, maxim 50% împrumutul), adică cel puțin 50% din prețul plătit pentru acțiuni trebuie să

fie din fondurile proprii. După prima tranzacție de cumpărare, punctul de referință va fi marja

de mentenanță.

Marja de mentenanță (maintenance margin)

De multe ori este mai mică decât cea inițială (ca să nu fie pus investitorul în dificultate încă

de la primele tranzacții) și care va trebui respectată pe tot parcusul utilizării contului. În

momentul în care valoarea investiției scade și deci ponderea capitalului propriu scade (pentru că

toată pierderea este scăzută din capitalul propriu), atunci apare celebrul apel de marjă (margin

call) prin care brokerul te forțează să mai aduci bani în cont, ca să revii la proporția cerută.

74

Încrederea exagerată în consilierii financiari

În era Bernard Madoff investitorii se încred mult prea mult în consultanții financiari sau

anumiți experți în investiții. Cazul Cristian Sima este un exemplu foarte bun că și în România

investitorii, de multe ori chiar cu educație financiară serioasă, se bazează mult prea mult pe

experți sau indivizi care pozează în specialiști.

Orice investitor trebuie să mențina o doză de neîncredere în consultantul care îi prezintă

beneficiile unei investiții sau o strategie financiară.

Mai mult, niciun investitor nu trebuie să accepte un consultant sau manager de fonduri care

îi garantează un anumit randament sau îl tentează cu anumite câștiguri. Cel mai probabil, dacă un

consultant promite un anumit câștig în piețele financiare, pe lângă faptul că este ilegal, la un

moment dat se va dovedi că nu își va putea ține promisiunea față de clienți, iar aceștia își vor da

seama că au fost înșelați prin aceste practici.

Privind consultanții financiari și specialiștii bursieri cu mai multă neîncredere, investitorii

vor avea șanse mai mari să recunoască diferitele practici frauduloase.

Unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața bursieră americană din ultimele decenii,

Madoff a fost fondatorul firmei Bernard L. Madoff Investment Securities LLC. Madoff a mai

înființat un fond de investiții, bazat pe așa-numita "schema Ponzi", o operațiune ilegală în

managementul fondurilor de investiții, similară cu jocurile piramidale. Ea presupune returnarea

de profituri exagerate investitorilor, fără nici o bază reală. Poartă numele lui Charles Ponzi, un

imigrant italian care a rămas în istoria SUA drept unul dintre cei mai mari fraudatori.

El a declarat că nu i-a venit să creadă că autoritățile americane nu au reușit să descopere

mai repede imensa fraudă pe care o pusese la cale și că a reușit să scape atîția ani fără să fie

arestat.

Madoff a fost condamnat la închisoare, și ispășește o condamnare de 150 de ani fiind găsit

vinovat pentru o fraudă de peste 50 de miliarde de dolari.

Mirajul pietei Forex si a tranzactiilor pe termene scurte

Odată cu extinderea internetului și a platformelor de tranzacționare online, investitorii au

fost ademeniți cu strategiile "day-trading-ului", prin care teoretic puteau să realizeze câștiguri

bune tranzacționand pe termene foarte scurte, chiar de o zi. Diversele reclame, în general ale

firmelor care tranzacționau pe piața valutară (Forex), sugerau că până și gospodinele fără pic de

educație financiară sau specializare în piețele de capital pot face bani frumoși doar citind un

manual de trading.

Day trading

Se referă la practica de a cumpăra și a vinde instrumente financiare în aceeași zi,

majoritatea pozițiilor fiind de regulă închise înainte de închiderea pieței. Traderii care participă

75

în "day trading" mai sunt numiți "traderi activi" sau "day traders". În acest context, prin traderi

nu ne referim la brokeri autorizați, ci la persoane fizice sau juridice care fac din această ocupație

o meserie sau o pasiune. Bursele mari datorează o mare parte din volumul zilnic tranzacționat

acestor participanți speciali care, la rândul lor, pot obține beneficii importante din aceasta

activitate.

Day traderii activi se concentrează pe mișcările de preț, încercând să le anticipeze. Ei

folosesc pentru aceasta analiza tehnică, dar și un număr nelimitat de strategii pe care ei le

consideră potențial profitabile. Day traderii preferă să-și lichideze pozițiile înainte de închiderea

ședinței de tranzacționare pentru a evita riscul unei modificări semnificative de preț într-o

direcție ce ar putea să le cauzeze pierderi majore.

De regulă, pentru un număr mare de tranzacții efectuate într-o zi, brokerii practică tarife

preferențiale. De asemenea, statistic s-a constatat că cei mai mulți traderi activi preferă să

tranzacționeze on-line, astfel încât să evite întârzieri datorate procedurilor interne ale brokerilor.

Este de bun simț să nu crezi așa ceva. Dacă ar fi atât de simplu și orice investitor poate să

citească un manual de 20 de pagini și să înceapă brusc să facă bani pe Forex toată lumea ar fi atâ

de bogată și nu ar mai munci nimeni. Este suficient, totuși, să ne uităm la statistici pentru a ne da

seama că investitorii fără experiență "sunt carnea de tun" în piețe. Peste 90% din traderii pe

Forex pierd bani și probabil undeva sub 5% reușesc să încheie pe plus un an.

Morala pentru investitori: Să nu se încreadă într-un sistem de tranzacționare cumpărat de

pe internet sau pe lecțiile predate de un broker Forex mai mult sau mai puțin obscur.

76

BIBLIOGRAFIE

Paul Bran, (1995), Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București Brezeanu Petre, Simon Ilie, Novac Laura Elly, (2005), Instituții financiare internaționale,

Editura Economică, București; Daniel Daianu, Radu Vranceanu, (2002), România și Uniunea Europeană: inflație, balanță de

plăți, creștere economică, Editura Polirom, - European Union Daniels John D., Radebaugh Lee H., Sullivan Daniel P., (2010), International Business:

Environments and Operations, 13th edition, Pearson/Prentice Hall; Eiteman D., Stonehill A., Moffett M., (2007), Multinational Business Finance, Pearson

International Edition, Boston, 2007 Făt, Codruţa, (2011), Finanţe Internaţionale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, ClujNapoca Constantin Floricel, Relatii si tehnici financiar-monetare internationale, Editura Didactică și

Pedagogică , 1994 Halwood P.C., MacDonald R., (2007), International Money and Finance, 3rd.ed., Ed. Blackwell

Publishing, 2000, reeditată 2007 Costin C. Kirițescu, (1976), Relații valutar-financiare internaționale, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, Krugman, P.; Obstfeld M.; Melitz Marc, (2012), International Economics, Pearson Publishing,

(partea 1 International Trade Theory) Mirela Matei, (2004), Investitiile straine directe, Ed. Expert, 2004 Paun Cristian, (2005), Finanţare Internaţională - suport de curs, Editura ASE; Paun Cristian, (2003), Aspecte financiare şi monetare ale relaţiilor economice internaţionale,

Editura Luceafărul, Bucureşti Roman Daniela, (2006), Finanțe publice internaționale, Editura. Economică,București; Mihaela Rovenţa, (2002), Introducere în forfetare & factoring, Editura Economică, Bucureşti *** International Reserves and Foreign Currency Liquidity: Guidelines for a Data template (Rezervele internaționale și lichiditatea în valută străină: Linii directoare pentru un model de date) Voinea Gheorghe M., (2010), Finanţe Internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iași

Iganat - Finante internationale GFA · 4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului...

Documents

Transcript of Iganat - Finante internationale GFA · 4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului...